Vasile Andronache

                Vasile Andronache

Dacă un destin nefericit nu-i întrerupea firul vieții, Vasile Andronache ar fi împlinit, pe 10 octombrie 2013, 77 de ani. Dar un stupid accident de mașină a făcut ca peisajul poeziei vâlcene să fie mai sărac.

Vasile Andronache s-a născut în satul Budoiu ( Urzica ), comuna Sinești, jud. Vâlcea la 10 octombrie 1936, ca fiu al țăranilor Ion și Maria Andronache. Urmează școala primară în comuna Sinești, ciclul gimnazial în comuna Grădiștea iar cursurile liceale la Petroșani. În anul 1959 se stabilește în București, ducând o viață de boem. Pe 12 octombrie 1963 debutează cu poezie în revista Luceafărul, continuând să publice în Gazeta Literară, Amfiteatru, Ramuri, Flacăra, etc.. În 1968 intră la Facultatea de Chimie Industrială, la cursurile „fără frecvență”, pe care le urmează trei ani. În 1970, Geo Dumitrescu îi publică un grupaj de poezie în România Literară. Tot în 1970, prin concurs, debutează editorial cu volumul de poezii ”Ochi înnoptat”, la Editura Eminescu. În anul 1973, se căsătorește. În anul următor, publică, la Editura Litera, volumul de poezie “Texte de ființă.” Perioada 1978-1989 este perioada cea mai prolifică, sub aspect editorial, a poetului: în 1978 îi apare la Editura Eminescu volumul “Poeme”; în 1981 publică volumul „Stelaria” la Editura Cartea Românească; în 1982 publică volumul “Metafora umană” la Editura Cartea Românească; în 1983 publică volumul “Stalactitele dorului” la Editura Albatros; în 1986 publică volumul “Stelaria II” la Editura Cartea Românească; în 1989 publică volumul “Poezii” la Editura  Cartea Românească. În  1997 reeditează volumul “Stelaria” la Editura Eminescu.

În anul 1993 poetul se stabilește cu familia în comuna Sinești , satul Budoiu ( actualul sat Urzica ), locul unde s-a născut. La 14 iulie 1998, în urma unui accident de circulație în care a fost implicat, se stinge unul dintre poeții de frunte ai Văii Oltețului.

Vasile Andronache, în versurile sale, și-a cântat ca nimeni altul locurile în care a copilărit, Oltețul (“ Oltețul e pentru mine Gange/Pe drumurile lumii doar lui îi dau binețe”, “ În orice colț de oraș și zare/ Când trec visând prin înserare/ Oltețul depărtat stelar/ l-aud sub fruntea mea de var”), Sineștiul ( “ Am tot căzut departe de Sinești/ Și depărtarea asta-i un blestem/ De locu-acela sfânt care-l iubești/ Că n-am să-mi revăd satul azi mă tem ”), Dealul Băeștilor ( “Dealul Băeștilor/ Doarme-nvelit în păduri/ Prin orgile cărora vântul/ Trece cu aripi albastre/ spre Olteț”), etc..

În Dicționarul scriitorilor români ( Editura Fundației Culturale Române, 1995, volumul I, pag. 72-73 ), Vasile Andronache este menționat ca fiind “un poet solar, invocând spații ale purității, cu o recuzită redusă la câteva elemente menite a sugera candoare și prospețime.” Lumina, crinul, nufărul, pădurea, izvorul, zăpada, roua, lacrima, etc., sunt câteva dintre elementele cu care construiește, în atelierul său poetic, o nouă lume stelară, în care spațiul se dilată sau se contractă în funcție de starea sa sufletească ( “Există-n mine-un zbucium ce nu i s-a dat nume/ Lăuntric focu-I crește grăbit să mă consume/ Neliniștii, iubirii venii să-I pun contur/ Să încarc cu inefabil al templului meu mur”).

Ca o prefigurare a timpuriei plecări dintre noi, poetul, în Rozmina 83 din volumul Stelaria, ediție din 1997 – din care fac parte versurile citate – scrisă în 1992 la Sinești, ne mărturisește că

“Omul care-a fost nu mai e/ Nici cine să-l tânguie/ Cei plecați în cimitire/ Nu se mai fac zidire/…Eu, cel de lut care nu mai este / Țin tot de cele celeste/ Duc în spinare arborii, florile/ Am uitat să mai număr zorile/ Vecia are fixe zidiri/ N-are margine/ Dar are intrări și ieșiri”.

    

Foșnesc teii

Foșnesc teii lângă poartă

Noaptea asta are nimb

Vin iubito și te-arată

Cu nimic nu te schimb

Luna-n apa din Olteț

Mișcă racul ei de aur

Eu te-aștept și nu te-arăți

Fluier singur ca un graur

Cade roua și vin zorii

Și cu spini mă-nțeapă vântul

Peste suflet îmi trec norii

Fără tine-i trist pământul

Taina nopții poate fi

Doar de tine tulburată

Albu-ți trup de marmori vii

Fă-l mesteacăn lângă poartă

Voi regăsi odihna

Și-a încrustat Oltețul lumini de pietre rare

În undele umplute cu cântec până-n fund

Cu străluciri solemne de adâncimi stelare

Punând în mine focul unui dor profund

Vor fi pe lume râuri și fluvii mai mărețe

Dar dintre toate-Oltețul e pentru mine Gange

Pe drumurile lumii doar lui îi dau binețe

Susurul lui îmi cântă în sânge și-n falange

Și în vâltoarea vieții când când vamă dau carate

Când zgurile din arderi mi se depun pe suflet

În drum ași vrea Oltețul atunci să mi se-arate

Să-i merg pe maluri nesătul de umblet

Să îi sculptez în unde statuia-mi locuită

De o mare de neliniști în vie frământare

Când luna-n nopți de vară suită e în ceruri

Topind în ape-arginturi de albă lumânare

De-o fi să plec iubito tu dumă la Olteț

Coboară-mă în sânul pământului de-acas'

Pentru iubirea asta nicicând să nu mă cerți

Două iubiri în suflet cât am trăit mi-au ars

Notă: Poeziile fac parte din volumul Stelăria, Editura Eminescu, 1997

Și din noi doar amintirea să rămână

Nu mai pot să dorm de-atâta dor

Prin mătasea grâului pe câmpuri

Luna-ntr-un picior ca un cocor

Pune aur pe-nflorite dâmburi

Încă-n iarbă mai e locu-n care

Coapsa ta s-a cuibărit molatic

Sfâșiată-i noaptea c-o strigare

De-un sitar trecând pe cer lunatic

Te aștept în noapte să mai vii

Draga mea cu ochii de-ntuneric

Câmpul tot să-l luminezi și-nvii

Ca lumina sânului tău sferic

Noi culcați în iarbă să visăm

Iarba cum ne trece prin călcâie

S-ar putea să nu ne deșteptăm

Și din noi doar amintirea sa rămâie

 

Ritm mioritic

Se-ncovoaie iarăși un cosor de foc

Peste partea care inima-i e loc

Mărăcini de gânduri trec prin creier roșii

Și se-aud în stele răgușind cocoșii

Duc la gură flaut și respir sonor

Până într-o noapte când am să mă-nsor

Și la nunta mea

Va rămâne lumea mai puțin u-o stea

Fiule și fiice

Nu lăsați din ochi lacrimi să vă pice

Nunta mea e-asemenea cu-a unui păstor

Trebuie cândva să m-ascund în nor

Însă tot alături sânt mereu cu voi

Locuiesc în floare și mă plimb prin ploi

În aceeași vatră am rămas și sunt

Și din stelărie luminos vă cânt

Nota: Poeziile  fac parte din volumul Stelăria II, Editura Cartea Românească, 1986

                                               Pastel

Iubita mea auzi cum ninge

Pe clarul ochiului deschis

Pe marea sângelui cum trec

Corăbii noi de fulgi ca-n vis

Zăpezile cum trec solar

Imaculate flori de var

Și-acestor reci pustietăți

Ca o minune tu te-arăți

Rozmina unui fraged ochi

Un fraged ochi

Lumină îmi aduce

Prefigurând cu

glas de corn

Odihna sângelui

Într-o răsură

Câmpiile întind

Hamace de mătase

Pentru răgazul

Clipelor din mine

Când obosit ca

Luna voi cădea

În casa lor de

Marmoră duioasă

Freamăt alb

Timpul ia forma

Unui crin

Femeile țin

Umbră vinului

Soarele doarme-n

Părul lor

Ca-ntr-o colibă

De miresme

Și înăuntrul

Ochiului e-un

Freamăt alb

De stelării

Nota: poeziile fac parte din volumul Poeme, Editura Eminescu,1978

Nunta

Dacă genunchii îi las în țărână

Albi ca un astru

Noaptea cade-ntr-o parte,

Și oastea aerului rupe

Arbori de frig, monologând

pe dealuri

Cu glasuri de cristal

până-n cetate.

Și-o fântână blândă se arată

În trupul meu, și somnul

E mai adânc sub pleoape,

Noaptea arătându-vă

Cum crinul poartă veșmânt

De marmoră și cer

Muncile

Glasul meu ivit în preajmă

Trecătorii, mișcă ierburi

De lumină, și-acele pulberi

Ce dorm inel pe glezna lunii.

Venit în trup de umbră,

Voi locui toate culorile;

Om, cântec, floare,

Călătorind spre izvoare.

Pe dealuri mor arborii

Sub scânteieri de polei,

Mor stelele în cerul

Cu cearcăn de cenușă.

Pentru învechirea neantului,

Trupul meu intră în munci,

Nădușind de cântec

Între brazdele pământului.

Notă: Poeziile fac parte din volumul Ochi neînoptat, Editura Eminescu, 1971- volumul de debut

                                               Fîrtat Ilie, bibliotecar