vineri, 18 octombrie 2013

Hai pe net!, căutătorul de povești



Hai pe net!,  căutătorul de povești

Biblioteca Publică Locală Grădiștea, fidelă campaniei de incluziune digitală derulată în România de Fundația EOS Romania, cunoscută sub numele de Hai pe net!, a căutat de fiecare dată să răspundă cerințelor și să aducă în bibliotecă pe cei pentru care calculatorul și internetul mai constituie încă o fata morgana.
            
                      
                                           Rodica la bibliotecă, în fața unui calculator

Venind în bibliotecă, Rodica exclamă:  ”Este pentru prima dată când văd așa ceva, muream și nu vedeam!” Se referea la calculatoare.
Pentru Rodica, o fată frumoasă și plină de viață născută în anul 1946, destinul a fost implacabil!
- ”Eu am rămas orfană de mamă de mic copil, la numai  6 ani, tata a rămasa cu 4 fete, eu am fost cea mai mică. Ne-a crescut, dar cu greu! Celelalte s-au dus la casele lor, eu am rămas doar cu tata.” 
Dar parcă asta n-a fost de ajuns!
-” 17 ani i-am împlinit în București, în spital!”
Într-o duminică, împreună cu niște prietene s-a urcat într-un tei să culeagă flori pentru școală. Destinul lovește din nou! Cade!
-” La coloană am avut două vertebre rupte și măduva puțin plesnită, nu întreruptă definitiv.”
 Urmează  ani mulți de tratament prin spitalele României, fără rezultate! O  rază de speranță pare să apară atunci când începe să meargă la tratament la o clinică specializată din Cehoslovacia. Dar, fatalitate! Familia nu mai are bani să continue tratamentul, statul nu intervine iar Rodica este condamnată! De data asta definitiv!
-” Eu 6 ani jumătate am stat numai cu fața în jos! Am făcut escare.” -  pentru a-i se vindeca rănile de pe spate, răni ce au lăsat urme adânci pe trupul ei tânăr!
-” După ce mi s-au vindecat escarele, sora mea, Bibi, a făcut un memoriu, cum era atunci, lui Ceaușescu pentru a mă trimite în străinătate. Și mi s-a aprobat. Am fost la comisie la București. Mie între timp îmi reveniseră simțurile.  Simțeam corpul. Eu dacă nu simțeam corpul nu mă trimiteau  în străinătate, în Cehoslovacia. M-au trimis acasă și mi-au zis să aștept. Am așteptat câteva luni și am făcut un nou memoriu către Ceaușescu pentru ca nu-mi venea niciun răspuns. M-au chemat iar la București la o nouă comisie. Aici l-au întrebat pe tata dacă are posibilitatea sa mă trimită. Tata a încuviințat și m-au trimis acasă, să aștept să-ne comunice data când trebuie să depunem banii. ”
                                       
       
                                                         Rodica lucrând la un goblen

Aici, Rodica face o pauză mai lungă, parcă a obosit rememorând scenele vieții ei dramatice de copil și adolescent.  Scene ce parcă - i redeschid răni ce le credea demult închise! Ochii ei, atunci când povestește, emană o tristețe contagioasă ce ne contaminează și pe noi cei care ascultăm. Mă uit la Silvia, vecina ei, cea care a adus-o la bibliotecă, cu greu încearcă să șteargă o lacrimă ce se încăpățânează să alunece pe obraz. Este o atmosferă apăsătoare pentru toți cei prezenți în Sala de lectură a bibliotecii, copii, tineri sau adulți! Momentul îl depășim tot cu ajutorul lui Rodica pentru că reia firul povestirii.
-” Tata a luat legătura cu surorile dânsului din București pentru a mă ajuta. Și m-au ajutat! A depus, tata, 7 mii de lei pentru transport. Mi s-au aprobat două luni și jumătate de stat în Cehoslovacia. Am plecat cu Gheorghe, cumnatul meu. Eu am rămas acolo, el s-a întors. Acolo era foarte bine, făceam fizioterapie. După  două luni jumate am intrat iar in comisie, să vadă dacă am recuperate ceva, dacă nu ne trimiteau în țară pentru că era alții la rând. Văzând ca fac progrese în recuperare, mi s-au aprobat alte două luni jumate. Eu am trimis acasă lui tata înștiințarea ca el să meargă la minister să plătească pentru o nouă perioadă de tratament. Eu recuperam foarte bine, am început să merg cu proteze la picioare între paralele. Simțul începea să-mi revină bine.  Apoi,  comisia mi-a mai aprobat un stadiu, am stat cu totul șase luni jumate în clinica respectivă. După aceste șase luni jumate, directorul spitalului a vrut sa-mi mai prelungească șederea mea acolo, dar n-au mai vrut ai noștri, motivând că mai sunt și alții de trimis. Au fost atât de aspri, că n-au mai așteptat să vină însoțitorul să mă ia, m-au trimis singură cu avionul în țară! De la avion am fost luată de o salvare și adusă acasă. După o jumătate de lună am primit o scrisoare de la directorul clinicii din Cehoslovacia prin care-mi cerea să mă întorc. Am făcut un nou memoriu la autoritățile române, dar am fost refuzată! ”
O nouă pauză apăsătoare, pauză în care Rodica parcă-și proiectează pe retină acele clipe pline de dramatism din viața ei. Proiecții ce-i readuc în ochii ei frumoși nori, nori de tristețe! Cu un oftat adânc reia ….
-” Am  mai încercat prin țară, am fost la Sibiu, București, dar fără rezultat. Nu se compara cu ce era în Cehoslovacia. Toată perioada de stat în Cehoslovacia a costat pe tata vreo douăzeci și două de mii. Dar nu m-a ajutat ministerul sau altcineva cu nimic, cu nimic nu m-au ajutat! Rămăsese tata parcă patru mii de lei dator, nu mai avea de unde sa-i dea și l-au dat în judecată. S-a judecat bietul Tata la Drăgășani, abia a găsit înțelegere să-l lase să-i dea pe parcurs, că nu avea de unde să-i dea pe toți odată!”

                                       
                                           Rodica alături de sora ei cu un goblen lucrat

Până în anul 1995, lumea se limita la cât puteau cuprinde ochii prin ferestruța căsuței părintești.  În acest an primește un cărucior. Preotul Lulu i-a făcut rost de el. Cu el va începe să umble prin casă.
            În anul 2000, două fete din vecini, o scot pentru prima data din casă, după 38 de ani! O plimbă prin împrejurimi, o duc la biserică.
            -” Fetele m-au dus cu vorba că mă duc până la poartă, apoi până la un vecin și tot așa până m-au dus la Olteț. Mie îmi era rușine! … Apoi m-au plimbat fetele peste tot, m-au dus până și la Pârâieni, la o soră de-a mea. Mi-au fost de ajutor, fetele! Pe când acum, fetele și-au fiecare familie. Mă mai ajută Silvia. Eu trebuie să merg la Vâlcea la control medical. Am mai multe complicații. Eu acum cu un ochi nu văd. Am avut glaucom și n-am știut. Acum am amândoi ochii operați.”
            Rodica lucrează goblenuri din vânzarea cărora mai câștigă câțiva bănuți în plus pentru trai, pe lângă un ajutor social de 293 roni primiți de la stat.
            -” Goblenuri n-am mai cusut un timp. Acum am început să cos din nou.  Eu am lucrat lasetă. Foarte multe lucruri aveam! ( și arată o stivă cam de 70 cm.,  poate mai mult!! )  Cine venea pe la mine și vedea –  Rodico,  mâini de aur ai! Ziceau! Nu aveam chei la casă, plecam la biserică, și mi le-au furat pe toate, nu mi-au lăsat una! Una, măcar să mă bucur de ea! Le aveam pregătite, nu să le vând, le aveam pentru medici, atunci când mergeam prin spitale. Goblenurile nu-mi mai permit să le cumpăr, sunt foarte scumpe! Lucrez când îmi mai aduce cineva vreunul! Și-mi dă și mie, acolo pentru lucru, două trei milioane. Ce să fac, am și eu nevoie de bani!  Eu n-am cerut, cât mi s-au dat! Eu de câte ori merg la Vâlcea, mașina mă costă un milion opt sute și mai trebuie sa plătesc și însoțitorul. O pensie se duce pe un astfel de drum! Aș avea trei goblenuri lucrate până m-ași îmbolnăvi cu ochii, le-ași vinde! Cât mi-ar ieși și mie acolo, am mare nevoie de bani!”
            Și vă rog să mă crede-ți că spunea adevărul! Se citea asta în ochii ei triști, secătuiți de lacrimile vărsate într-o viață de chin și lipsuri!
            Îmi mărturisește că nu a fost niciodată într-o bibliotecă, ar mai veni și altă dată, dar este dependentă de cineva care să o ajute. Sora ei mai mare, are 78 de ani. Cu timpul va avea și ea nevoie de ajutor! Ar dori să-și  împărtășească trista ei poveste de viață și altora și să afle povestea altora care au fost încercați de viață ca ea. Este o fire comunicativă, plină de vervă. Revine la pasiunea ei, goblenurile.
-” Pentru mine cusutul goblenurilor este o ocupație și mi-e drag să fac asta! Dacă aș putea, aș   face din noapte zi să lucrez. Lucrez până la două din noapte. Nu pot să dorm! Îl mănânc lucrul! Cred că de la Dumnezeu mi-e dat!”
                                  

                                               Goblenuri lucrate de Rodica. Sunt de vânzare.

Și în ochii ei triști parcă se aprinde o luminiță. Bănuiesc că este acea luminiță a bucuriei. A puținei bucurii din viața Rodicăi! Bucurie dată de Dumnezeu odată cu harul de a coase! De a coase frumos! De a da din puțina ei bucurie și altora prin cusăturile ei! Dar luminița se stinge repede! Norii cuprind din nou ochii ei obosiți, bolnavi! Reia povestea…
-”Am nevoie de medicamente. Sunt scumpe, scumpe!  Eu n-am luat odată un medicament compensat! Pentru ochi, tratamentul mi-l trimite de la Vâlcea. Aicea nu găsesc! Și nu mai vorbesc, am și intern cu fierea, cu inima…! Ce să mai zic! Ce să mai zic! Eu la sfârșitul lui aprilie trebuie să mă duc la Vâlcea, la control. Mă duc să fac un ecograf. Trebuie să plătesc ecograful, analizele…ce-mi mai rămâne mie din pensie? La mine cel mai greu este că  sora care mă îngrijește este în vârstă! Eu nu am avut nici surorile celelalte de  înțeles.  La căsuța în care stau eu acum,  am mai muncit după ce a venit această soră, din greu, pentru că nu avea decât o camera făcută. A trebuit să ne împrumutăm în bănci, o , nici nu vreau să mă gândesc prin ce am trecut și cu asta!! Am crezut că eu fiind cea mai mica și fiind în situația în care sunt o să renunțe la casă în favoarea mea! Ca după ce n-o să mai fie sora asta de mă îngrijește să mă pot și eu descurca, să găsesc pe cineva care să aibă grijă de mine și să rămână cu ceva după asta. Au fost contra, surorile! Au zis că este casa părintească și au și ele drept! Am încercat să le înduplec, dar nu au vrut să audă de așa ceva! Nu se gândesc la cât am cheltuit noi, eu, sora asta, cu tata, … în urmă! Dacă ele dădeau iscălitură, poate găseam și eu pe cineva să-mi dea o cană cu apă! M-ajuta și pe mine! Îi rămânea în urmă ceva, dar așa cine vine?! O soră, parcă n-ar fii așa, dar nu vrea cea cealaltă!”                                             

            Și întărește vorbele cu un oftat! Un oftat de om necăjit! Un om căruia viața i-a întors spatele! Un om căruia semenii i-au întors spatele! Un om pentru care speranța zilei de mâine a murit!
            Prin intermediul bibliotecii, Rodica speră ca povestea ei să sensibilizeze opinia publică și poate cineva-i întinde o mână de ajutor. Pentru ca Rodica chiar are nevoie de ajutor!

Fîrtat Ilie, bibliotecar Biblioteca Publică Locală Grădiștea

Grădiștea și Biblionetul, o dragoste la prima vedere!


Grădiștea și Biblionetul, o dragoste la prima vedere!


                A fost odată, la Grădiștea, o bibliotecă tare necăjită, ca mai toate suratele ei din țară. Cu toate strădaniile depuse de bibliotecar, biblioteca nu putea să ofere nimic în plus de carte celor care-i treceau pragul.
                Dar iată că lucrurile s-au schimbat în momentul când Biblioteca Publică Locală Grădiștea a intrat, din poziția a doua, în Programul Biblionet, lumea în biblioteca mea” din primul an, adică din septembrie 2009. Lucrurile s-au schimbat în bine în sensul că biblioteca putea să ofere celor interesați nu numai carte și informații legate de acestea, acum se putea intra într-o altă lume, o lume virtuală, cu infinite alte posibilități de informare și socializare.
                De aceste binefaceri s-au bucurat în primul rând copiii, tineretul studios și nu numai dar și adulții. Grădiștea, fiind situată în partea de sud – vest a județului Vâlcea, la distanțe considerabile  față de zonele urbane ( Râmnicul Vâlcea 100 km ) făceau multe lucruri aproape imposibile. Dar cu acest proiect am desființat aceste bariere de spațiu.
                Biblionetul a reușit, pe lângă altele,  să păstreze neschimbat numărul de utilizatori ai serviciilor bibliotecii în ciuda scăderii dramatice a numărului de locuitori, de la circa 3300 la circa 2516 locuitori.
                Biblionetul, una dintre cele mai de succes povesti petrecute în spațiul unei biblioteci publice din România din toate timpurile – părerea mea – a făcut ca vizibilitatea localității Gădiștea și a Bibliotecii Publice Locale Grădiștea să crească, să treacă de spațiul județean, național, să intre în cel european, când spun asta am în vedere cererea unei culegeri de folclor din Grădiștea de către o bibliotecă publică din spațiul european.
Tot Biblionetul a făcut posibil ca multe informații despre localitatea Grădiștea să poată fii postate pe net și astfel să fie accesibile celor interesați ( evenimente locale, existența unui muzeu etnografic - vizitat de un grup de turiști din Timișoara, din Teleorman, Olt, etc., monografii despre istoria, învățământul si folclorul grădiștean, etc.).
                Povești de succes? E foarte greu să mă opresc asupra uneia pentru ca au fost destule!  De succes este și faptul că se poate comunica oriunde în lume cu părinții, frații, rudele, prietenii plecați după un trai mai bun ( o doamnă  a avut posibilitatea să-și vadă și să fie văzută de nepoții ei din Spania pe care nu-i văzuse decât in fotografii, soțiile, soții, copiii ce vin și vorbesc cu soții, soțiile, frații sau părinții lor plecați prin Europa, etc.);  Că un șomer a reușit să-și găsească un loc de muncă; Că prietenii bibliotecii pot să participe la concursuri județene sau naționale ( locul I pe țară la Concursul  ” Azi n-am fost la bibliotecă”, 16 Zile de Activism împotriva Violenței asupra femeii – faza națională, Crăciun european, Vâlcea, colț de Rai, etc. ); Realizarea unor parteneriate de interes general pentru locuitorii comunei prin intermediul Biblionetului ( susținerea de către un grup de specialiști din cadrul APDRP Vâlcea a unor prelegeri despre posibilitatea accesării unor fonduri europene pentru agricultură, parteneriate cu Europe Direct Vâlcea, cu Biblioteca Județeană, etc. ); comerț on- line ( postarea de anunțuri cu privire la vânzarea sau cumpărarea unor produse, etc.); folosirea scanerului si a e-mail –urilor pentru transmiterea de documente, de corespondență, etc.
                Practica curentă mă îndreptățește să spun că în fiecare zi se petrece o poveste de succes în bibliotecă. Spațiul rural, limitat ca posibilități de natură tehnică si mai ales informațională, prin acest proiect reușește să iasă din anonimat și să-și rezolve o parte din micile sale probleme curente. Satul devine vizibil în spațiul județean, național sau chiar european. Se face cunoscut cu ce are el mai bun, oameni, obiceiuri, tradiții, istorie, locuri, etc..

Ilie Fîrtat, bibliotecar