Biserica de zid din satul Grădiştea

Biserica de zid din satul Grădiştea

Biserica parohială cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din satul Grădiştea,sat de reședință al comunei Grădiștea, județul Vâlcea, este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice  publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 670/bis din 01.10.2010 la poziția 461/VL-II-m-B-09776. Biserica a fost zidită în anul 1840 de boierii Constantin şi Matei Pârâianu,  după cum o arată și pisania de la intrarea în biserică:

” Această sfântă și dumnezăiască beserică, unde se prăznuește hramu Sfinții Împărați Costantin și Elena și Sfântul Mathei evanghelescu, din temeliia ei s-au zidit de dumnealor coconu Costandin Pârâianu și dumnealui coconu Matei Pârâianu brat, supt a căror strădanie și cheltuială a loat și sfârșit înfrumușățându-să cu zugrăveala și cu toate odoarăle ei, după cum să vede, în zilele preaînălțatului alu nostru domn, Alicsandru Ghica Voievod, cu blagoslovenia preosfințitului ipiscup și mitropolit Neofit a toată Țara Românească. S-au început la anul 1839 și s-au săvârșit în anul 1840 săptembrie 18. Gheorghe zugrav, Ioan zugrav, Nicolae zugrav. ”

Ctitorii, boierii Constantin și Matei Pârâianu, frați, erau din comuna vecină Livezi dar aveau moșii și în Grădiștea. În decursul istoriei această ilustră familie de boieri a jucat un rol major în viața politică, socială și culturală a Olteniei.

Profesorul  Grigore Ionescu, în ”Istoria arhitecturii românești”, lucrare apărută în anul 1937, descrie biserica din Grădiștea ca având pictură în frescă de valoare artistică. În aceeași lucrare se găsește și o fotografie a bisericii.

Biserica a fost renovată şi i s-au făcut reparaţii în anii 1859, 1948 şi 1951. În anul 1964 pictura interioară și exterioară este restaurată. În momentul de faţă biserica are urgentă nevoie de reparații iar pictura de restaurare.

  În mijlocul biserici, la nivelul pardoselii, se găseşte o lespede de piatră fără nici-o inscripţie. Slujitorii de la altarul bisericii, ca să evite ca enoriaşii să calce cu piciorul locul respectiv, l-au izolat. Este greu de găsit o explicaţie cu privire la provenienţa acesteia în biserică. Înclin să cred că este vorba de o piatră de altar provenită de la o altă biserică din sat care a fost demolată. Nu este exclus nici existenţa unui mormânt.  Bătrânii satului și-amintesc de vizite ale unor cercetători  ce veneau la Grădiştea cu elicopterul. Acesta ateriza în apropierea bisericii. Ce căutau aceşti cercetători, a rămas o enigmă pentru locuitorii satului?!!

Fîrtat Ilie, bibliotecar

Evadarea

                                                            Evadarea

        Să îi spunem Aylin. Se trezi din nou, dar nu deschise ochii, era o dimineaţă ca oricare alta. O dimineaţă grea, mohorâtă, o dimineaţă în aceeaşi cameră, în acelaşi pat, sub acelaşi acoperiş. Pur şi simplu nu putea deschide ochii, pleoapele erau prea grele pentru ea, greutatea lor o depăşea, era mult mai bine acolo unde fusese toată noaptea, în visul acela dulce, aproape că-i simţise gustul de nectar, aşa îşi închipuia Aylin că ar trebui să fie un vis, dulce ca nectarul şi frumos ca bobocul unui trandafir.

         În timp ce ea visa, scările începură să scârţâie din ce în ce mai apăsat şi mai aproape de camera ei, pe Aylin o cuprinse o frică de neînchipuit, un fior mai rece ca gheaţa îi pătrunse în trupul micuţ, iar inima îi galopa fără oprire. Aşa păţise în fiecare dimineaţă timp de 17 ani, deşi în acest timp ar fi trebuit să se obişnuiască cu sentimentul, pentru ea era ceva nou în fiecare dimineaţă. Mama sa intră în cameră, iar vocea ei ascuţită sfărâmă şi ultima bucăţică de linişte pe care  o avusese.

        - Trezeşte-te, leneşo! Trebuie să  mergi la şcoală, spuse mama.

Aylin nici nu îndrăzni să o privească în ochii pe mama sa, se supuse imediat ordinului, aşa era în fiecare dimineaţă, cu asta se obişnuise.

         Avea acelaşi program în fiecare zi, niciodată nu se abătuse de la vorbele mamei . Dimineaţa se trezea devreme, deoarece trebuia să-şi facă curat în cameră şi să pregătească micul dejun pentru întreaga familie, se întrebase de foarte multe ori de ce făcea ea lucrul acesta, de ce oare îi revenea ei rolul de mamă pentru frăţiorii ei, când propria mămucă stătea şi o privea cum pregăteşte masa. Mâinile ei micuţe alunecau uşor prin aluatul turtiţelor dulci pe care obişnuia să le facă pentru micul dejun. Frăţiorii ei o priveau înfometaţi, în ochii lor era o strălucire uimitoare, pentru ei Aylin era mai mult decât surioara lor drăgălaşă, era tot ce ei iubeau mai mult pe lumea asta, era îngerul lor păzitor…

         După ce terminară de mâncat turtiţele, Aylin îşi duse frăţiorii la grădiniţă iar ea se duse cu paşi repezi spre şcoală. Odată ajunsă în clasă, se aşeză în bancă şi aşteptă profesorul, pregătită să ia o notă mare. Se pare că profesorul întârzia, Aylin citea o carte, în spatele ei se strânseseră colegii ei, se pare că bârfeau, ca în fiecare zi de altfel, dar azi era ceva diferit, subiectul de bârfa era chiar ea.

       - Oare de ce nu vorbeau mai încet? se întreba sărmana Aylin. Auzea tot, iar cuvintele lor nu erau tocmai plăcute.

         Aylin avea lacrimi în ochi, încerca din răsputeri să nu lase lacrimile să-i alunece pe obraji, dar degeaba, nu mai putea îndura. Acasă era ocărâtă de mama sa, care nu-i lăsa răgaz nici să respire. Luase bătaie în fiecare zi, avea spatele vânăt iar palmele îi erau umflate şi sângerânde de la frecatul podelelor. Avea cearcăne mari, iar ochii ei de un albastru azuriu erau întunecaţi de lacrimi şi faţa ei micuţă era tristă, foarte rar dacă zâmbea, poate, doar atunci când îşi admira frăţiorii ei dragi…atunci când îi vedea crescând sub ochii ei ca două steluţe răsărite din mare.

            La şcoală era ciudat, ea era cea mai deşteaptă din clasă, era foarte isteaţă şi profesorii o iubeau. Lucrul acesta stârnise invidia colegilor, care, vrând să-i facă rău scormoneau fel de fel de vorbe urâte despre ea. Aylin nu jignise pe nimeni niciodată, singurul ei păcat era că se născuse, aşa gândea în fiecare zi. Nu înţelegea de ce ea avea o viaţă atât de grea, pentru ce o pedepsise Dumnezeu, uneori îşi pierdea încrederea în El, dar apoi regreta, ceilalţi copii erau fericiţi iar ea nu, nu era corect.

            Nu îşi găsea liniştea decât printre cărţile ei, printre romanele pe care le citea, era absorbită de frumuseţea lor, intra în pielea fiecărui personaj , îi plăceau atât de mult încât pierdea nopţile citind şi adormind cu gândul la eroina din poveste.

             Plecă de la şcoală, îşi luă frăţiorii de la grădiniţă şi odată ajunsă acasă, se apucă de treabă ca de fiecare dată. Într-o clipită trecu şi ziua, afară se întunecase şi Aylin se pregătea să deschidă un nou roman, era atât de obosită şi tristă…Vroia să evadeze din lumea asta, se duse încet la geam şi privi afară. Era o noapte neobişnuit de liniştită, nu se auzea absolut nimic, nici cel mai mic zgomot, nici cea mai mică adiere, totul părea adormit. Pe Aylin o cuprinse frica, era ceva foarte ciudat la mijloc. Îşi simţea trupul greu . Nu mai avea nici un fel de energie, se simţea ca o adiere, ca o petală purtată de vânt spre cer. Credea că totul este doar un vis, aşa că închise ochii cu speranţa că se va trezi şi totul va înceta în cele din urmă. Totul…

Georgiana Fîrtat

Nota: Publicat in revista Memoria Slovelor, Nr. 1-2, 2014

Şi EU?

   Şi  EU?

-Şi eu!

-Şi tu...ce?

-Ştii tu.Şi eu te iubesc.Pe tine, numai pe tine!

Cele mai frecvente conversaţii ale noastre aşa sunau. După atật de mult timp, ȋncă ȋmi sună ȋn minte şi inimă aceste cuvinte, glasul lui, mai presus de orice…

Ȋncă ȋi văd chipul privindu-mă cu o dragoste acaparatoare, copleşitoare, ce ar topi şi o stậncă; sentiment ce a devenit etern, la fel ca şi el.

Dragostea nu se ȋnchide de la robinet, nu există un buton on/off, ce simplu ar fi!

Atunci cậnd o poveste se ȋncheie, din motive atật de diferite, să poţi ȋnchide totul: amintiri,trăiri, sentimente, vorbe. Altfel, ai senzaţia că-ţi pierzi sufletul ȋntocmai ca piesele unui joc de puzzle şi nimeni nu va putea reaşeza bucăţile de suflet ȋn acelaşi fel. Poate imaginea va fi refăcută,dar nicicậnd nu va fi aceeaşi!

Nu,.. nu ştiu să mă despart de tine. Nu sunt în stare să urmez sfatul omului ales care a fost Octavian Paler şi să fac din povestea noastră  un moment festiv. Un moment însemnat, de care să ne amintim cu zậmbet în suflet, ca de o mare şi sărbătorească răscruce de destine. Dar, dacă aş putea să fac asta, ar trebui să te invit la despărţirea noastră. Am visa în culori de şampanie şi ne-am  împărtăşi cu dor şi voluptate fantasmele. Ne- am iubi până în zori, ca şi cậnd nimic nu ne-ar fi legat pậnă acum  şi ne-am descoperi pentru cea dintậi şi cea din urmă dată.

Ne-am întậlnit, am împărţit ceva, undeva, cậndva, ai plecat... Iar eu  îmi amintesc de venirea  şi de plecarea ta ca de două extremităţi ale unei drepte ce mi-a tăiat adânc prin viaţă şi prin gậnduri, cu tremurat de cuget şi veste de furtună... Cu spaimă şi nebunie, cu descărcare şi lacrimi cu zîmbete, şi furtună... Iar tu... tu o să iei cu tine parfumul părului meu din dimineţile în care te trezeai încătuşat în el.... şi nu mai voiai să pleci... Şi eu, ca orice femeie, credeam că va fi pentru totdeauna.

Şi EU nu ştiu dacă asta e cu adevărat, viaţă... Înclin să cred, cu aroganţa asumată a celor care au fost iubiţi cậndva, că e doar o amorţire dulce-amară, plină de amintirea a ceea ce a fost sau de visul a ceea ce ar putea să fie... viaţă, mai şi pierdem, din păcate. Chiar dacă îţi găseşti jumătatea, nu înseamnă că ai completat şi povestea. Eu însă mă tem că asta a fost şansa mea. Că astfel de scậntei ale sufletului, şoapte ale inimii, năluciri ale minţii nu mai am cum să simt. Că, omeneşte, nu se mai poate. Şi, tot omeneşte, nu am destulă putere să merg mai departe. Nu vreau să "îmi amintesc doar", vreau să "trăiesc încă". Nu vreau să clădesc ceva cậnd ştiu că sufletul meu nu va fi zidit acolo, ci va pluti spre alte şi alte castele. Nu mai vreau să caut. De ce să caut iar şi iar? Contează ceea ce ducem cu noi în suflet.

Chiar dacă zilele aleargă nemiloase fără să îl văd, gîndul la el îmi dă străluciri în ochi şi unduire caldă în glas. Chiar dacă nu are cum să îmi mai vadă izbậnzile, păşesc cu grijă şi cu folos, aşa încật să fiu sigură că ar fi mîndru de mine. Şi chiar dacă nu îl găsesc lậngă mine cậnd plậng sau rậd, mă agăţ de nebunia clipelor cậnd mă strîngea în braţe, întors acasă după o prea lungă rătăcire...

Şi  EU nu invoc fatalitatea sau destinul, nici nu îmi plậng de milă. E pur şi simplu voinţa mea. Nu mai vreau să mă gậndesc la ceea ce "se cuvine". M-am supus prea mult şi respectarea regulilor nu mi-a garantat fericirea, corectitudinea nu mi-a adus norocul, propria  cenzură a sentimentelor nu s-a compensat cu vreun beneficiu . Şi doar cậnd durerea va fi poate prea greu de zăvorật adậnc, adậnc, în suflet  şi îmi va fi cumplită truda de a o împleti cu existenţa mea, voi trece şi EU, ca o umbră, în acest teritoriu mort de după iubire şi voi recunoaşte: am pierdut!

Georgiana Fîrtat

Nota: Publicat in revista Memoria  Slovelor, Nr. 3, 2015

Sfântul cu turban din Grădiștea Vâlcii

Sfântul cu turban din Grădiștea Vâlcii

                                                                                                

Satul Străchineşti, component  al  comunei  Grădiştea, judeţul  Vâlcea, este  aşezat  în  partea  de  Nord-Est  a  comunei, pe  malul  stâng  al  râului  Olteţ. Cu  cei  45  locuitori  ai  săi, satul  Străchineşti  este  cel  mai  mic  sat,  din  cele  nouă câte are comuna  în component sa. Cale  de  acces  drumul  comunal  Urzica ( comuna  Sineşti )-Dobricea ( comuna  Grădiştea ).  Etimologia numelui satului se trage de la antroponimul strachină. Probabil că în vechime locuitorii se ocupau cu olăritul. De aici și-au luat – probabil - numele și familia boierilor Străchinescu. Nu este exclusă nici variant ca numele satului să fie dat de familia boierilor Srăchinescu,  boieri  ce  au  avut  conac  şi  moşie  în  zonă. Aceştia,  în istoria Țării Românești,   au  deținut  ranguri  boiereşti,  postelnici, ispravnici, pitari, etc. Tot  din satul  Străchineşti  era  şi  Tănasie  Miulescu, “tăiat  de  turci”  ca  participant  la  “zaveră”-Revoluţia  lui  Tudor  Vladimirescu  din  1821.

Biserica din  Străchineşti, cu hramul „Intrarea în Biserică”  –declarată  monument  istoric- a  fost  ridicată  între  anii  1737 – 1748. Construcţia a fost începută de ispravnicul Vladu Romanescu, boier  din  comuna  Roşiile.  Dar acesta moare şi lucrarea este continuată de soţia acestuia, jupâneasa Păuna. În anul 1748 este terminată.

Se  spune  că  pe locul unde a fost ridicată această biserică  ar  fi  fost o  altă  biserică, construită de haiducul Dragu. Legenda ne dezvăluie că acest Dragu, de numele căruia se leagă mai multe denumiri toponimice pe raza mai multor comune oltene,  ar fi ridicat 3 biserici.

Biserica  a  fost  renovată la aproape o sută de ani,  în  1830, de către Gheorghe Străchinescu şi  soţia sa Ancuţa, boieri locali. Pictura a fost refăcută de zugravii Constantin şi Pătru. Printre cei care au mai participat financiar la renovarea bisericii, îl putem aminti şi pe Dumitru B. Tomescu cu soţia sa Maria, familie cu stare, din Grădiştea , în anul 1903.

În acest moment frescele  interioare  necesită  să  fie restaurate. Acolo  unde  sunt  deteriorate se  observă  trei  rânduri  de  straturi de frescă. În  altar, pictura  este  în  stil  Brâncovenesc. În exterior, biserica a fost victima unor abuzuri venite din partea preoţilor parohi locali care, din exces de zel sau neştiinţă, au distrus frescele. Nu spun că şi în interior unele fresce  au fost distruse - a fost spart un zid pentru a fi montată o uşă.

În manuscrisele lăsate de Dumitru Cumpănaşu, preot şi învăţător din Grădiştea, personalitate marcantă a vieţii culturale şi politice a Olteniei, referitor la Biserica Străchineşti , găsim următoarele:

“ Bisrica Străchineşti are acelaşi plan de construcţie ca şi Biserica Buna Vestire din  Rm. Vâlcea, ( la dimensiuni mai reduse). Şi aici, în tabloul votiv apare Constantin Mavrocordat voievod, confirmând că bisericile Străchineşti şi Buna Vestire din Rm. Vâlcea au fost construite în acelaşi timp, după modelul bisericii Mânăstirii Horezu. ”

Ca  o  curiozitate, probabil  unic  în  zonă, una  dintre  fresce  reprezintă un  sfânt  cu  turban. Referitor la această pictură, muzeograful – arheolog, doctor în istorie, domnul  Florin Ridiche  de la Muzeul Olteniei din Craiova, a făcut următoarea precizare: ” Turbanul nu este neapărat un obiect de vestimentație musulman. El era folosit și în perioada preislamică. Turbanul are mai degrabă o funcție utilitară, de protecție împotriva prafului și a soarelui și era folosit și de mongoli, de huni, se pare, dar și de soldații francezi creștini, în perioada războiului din Algeria. În ceea ce privește pictura prezentată, consider că pictorul-autor a văzut ceva similar în bisericile ortodoxe din cadrul Imperiului Otoman, mai ales în cele de la Constantinopol sau din Asia Mică. ”

                                          Fîrtat  Ilie, bibliotecar  al  Bibliotecii  Publice  Locale  Grădiştea.     

Nota: Publicat in Forum valcean, Nr. 1, 2015