Poezii

Debut în revista  ”Povestea vorbii” din iunie 2014

Anonimi şi simpli

Anonimi şi simpli
Ne intersectăm tăcuţi.
Suntem desculţi
Căci istoria, în care
Obişnuiam să umblăm,
Ne-a rămas prea mică.
Am început să învăţăm
Limbajul morţii.
Ne e mai uşor
Să-l repetăm în noaptea
În care ne place să ne-ngropăm
Dorinţa şi ura
În linişte.
În linişte reîntregindu-ne.

Rugă de pe Caraiman

Privesc Caraimanul,
Un munte pur-sânge
Pe şaua căruia
Mă plimb liniştit.
Mă-nchin Ţie, Isuse,
La semnul
Pe care un rege,
În semn de iubire, aici ţi-a zidit.

Poem

În noaptea tăcută
Un glas de lăută cântă
Răspunzându-i din văi,
Cu voci răguşite de foame,
Haita de lupi după pradă pornită
În satul din vale.
Zăpada geme de atâta încleştare
Iar crivăţul suflă prin pomi duşmănos.
Se vede un licăr în zare
Iar flautul cântă, cântă duios
Stelele au căzut pe Pământ
Alergând încolo sub lună.
Un urlet îngheaţă pădurea,
Flautul cântă,cântă întruna.
Ecoul se sparge înghiţit de furtună,
Lupii se-ntorc în pădure flămânzi,
Crivăţul aleargă sub lună plină
Iar flautul numai tu nu-l auzi.

Diluviu I

Mă plouă în suflet
Şi de atâta ploaie
Mi-ascult adesea
Paşii păşind prin odaie..
Mă plouă în suflet,
Diluviul îl simt
Şi moartea pe-aproape
Mă paşte păscând.
Mă plouă în suflet,
Durerea mă-apasă.
Unde eşti, soare ?
Unde eşti, viaţă?
Mă plouă în suflet
Şi de atâta ploaie
Îmi vine să mor
La mine-n odaie.

Bocet

Duhurilor bune
v-aş ruga,de mâine,
Să mă luaţi cu voi,
În lumea de apoi
Să mă rătăcesc
Draga să-mi găsesc.
Că îmi este dor
De pasu-i uşor
De glasu-i duios
Ce-mi şoptea frumos
Vorbe de iubire
( vers de pomenire).
Dar s-a dus, s-a dus…
Dorul mi-a răpus
Şi-n sufletul meu
A rămas of greu,
Of de neîmplinire
( vers de pomenire).

                                          Ilie Fîrtat, bibliotecar

Felix Sima

Felix Sima

                Versurile  poetului Felix Sima , pe cât de robuste pe atât de fine – ”Numesc poezie/ partea de vorbire/ care nu se aude/ și nu se scrie,/” - fac să vibreze apele poeziei românești  în cercuri concentrice, diafane. Această vibrație continuă, generată de muzicalitatea versurilor, ne duce în acel spațiu al inefabilului –” Mă va lua în inefabil,/În zborul ei trecând prin vis,/Mireasa Cerului – probabil -/Mireasa Ochiului închis,…/”- spațiu specific doar poeziei, poeziei de calitate izvorâtă din realitățile cotidiene și apoi trecută prin filtrul sufletului – ”O, suflete, coroana mea de brad/ Prin care zilnic înverzesc și cad!/”.

 Mesajul versurilor cu care ne încântă poetul  sunt trăiri intense, uneori adevărate arderi în focul viu al conștinței de sine- ”Viața sabie și viața - /buzunar întors pe dos./Cad în praf uscat toți caii/ ce l-au dus pe Făt –Frumos/” - al acelor realități perceptibile doar pentru un suflet plin de candoare – ” Cui să spun că sunt, că ești/Într-o carte de povești…/Când eram unde aș fi,/În hamac cu alți copii…/”.

                În versurile sale, poetul se descoperă pe sine – ”Mi-e tare dor de-o poezie/ Care să spună tot ce sunt,/Ce merg, ce fac în lumea vie,/ Precum în Cer și pre Pământ…/  ”  și nu ezită  să ne facă cunoscută o dorință sacră - ” Cum ai deschide-o cărămidă,/Tot sufletu-mi să se deschidă./” !

                 E greu, dacă nu aproape imposibil, să separi pe poetul Felix Sima, de bibliotecarul Felix Sima și de omul Felix Sima! Pentru că cele trei ipostaze în care l-am cunoscut interferează atât de puternic și de fericit, relevându-mi  un Felix Sima reprezentativ pentru spațiul cultural vâlcean și național.

Mă simt onorat că mi s-a oferit șansa de a fi coleg – ce cuvânt pretențios -  cu bibliotecarul Felix Sima, de a fi lecturat din creațiile poetului Felix Sima, de a fi coleg de cameră într- o plimbare prin Europa cu omul Felix Sima și mai ales de a fi contemporan cu Felix Sima!

Maestre, la ceas aniversar, din inima unui bibliotecar, a unui cititor fidel, a unui admirator, primiți toate urările de bine, de putere de muncă și de sănătate!

Ilie Fîrtat, bibliotecar     

Notă:

 Versurile citate fac parte din volumele:

-          ”Ridică-te, negură”, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 1994,

 -      ” Poezie volatilă”, Editura ”Antim Ivireanul”, Rm. Vâlcea, 2007.

 Publicat în ” Povestea vorbii ”  din iunie 2014

               

Ciodin

Ciodin                                                           

            Era înainte de Crǎciun. Nu ştiu de ce, dar iarna din anul ǎla se cam nimerise fǎrǎ zǎpadǎ. Totuşi în ziua aia , soarele nu se arǎtase deloc. Ba parcǎ încercase sǎ fulguiascǎ un pic, mai de dimineaţǎ, dar pânǎ la urmǎ, spre searǎ, se lǎsase un frig  uscat. Ciodin tocmai adusese un car de lemne, mai mult creci . Le tocase cu barda şi le stivuise sub o şirǎ de paie sǎ le aibǎ nevastǎ-sa pentru încǎlzitul apei când o sǎ taie purcelul de Crǎciun. Anul ǎsta, de se duse, fu cam sǎrac pentru Ciodin. Aşa cǎ şi porcul de Crǎciun  se transformase într-un amǎrât de purcel. Era mulţumit ca i l-a dat Dumnezeu şi p-ǎsta. De, e pǎcat de Dumnezeu sǎ te treacǎ Crǎciunul şi sǎ nu tai şi tu un purcel, cât ai fi de amǎrât!

            Obosit, ca tot omul dupa o zi de muncǎ, dupa ce mâncǎ ce-i puse nevastǎ-sa pe masǎ, mâncare de post cǎ era în postul Crǎciunului, Ciodin se dădu în pat, la ogeac, sǎ se odihneascǎ un pic. Aşa fǎcea el întotdeauna, când venea obosit de la muncǎ, se da în patul de la ogeac, sǎ se odihneascǎ câteva ceasuri. Iarna, când se rǎcorea la ogeac şi frigul începea sǎ se facǎ simţit, se muta în casǎ. Nevastǎ-sa, învǎţatǎ cu tabieturile lui, îşi cǎuta de lucru mai mult prin casǎ , ocolind ogeacul, ca sǎ-l lase sǎ doarmǎ fǎrǎ sǎ-l deranjeze. Acum, pe timp de iarnǎ, la ogeac se rǎcea repede.           

            Aşa, cam pe la miezul nopţii, lui Ciodin, din somn, i se pǎru cǎ aude un cârâit de gǎinǎ şi un zgomot la coteţ, coteţ  ce-l fǎcuse dupǎ ce se întorsese dupǎ front, în fundul curţii. Nevastǎ-sa îl şi certase cǎ l-a pus aşa departe de casǎ.

“- Bǎ, omule, ne ia ǎştia şi coteţul nu numai gǎinile! Crezi cǎ auzim noi, din casǎ, cand vin hoţii?”

Cum avea un somn foarte uşor, de, un beteşug rǎmas de pe urma rǎzboiului din care se întorsese de curând, simţea, vorba nevesti-si și vântul, dar ditamai cârâitul unei gǎini. Aşa cǎ foarte atent, uşor, se duse în camera, unde nevastǎ-sa dormea fǎrǎ nicio grijǎ.

“- Fǎ, ia scoal! Tu nu auzişi nimic?”

“- Ce, Doamne, apǎrǎ-mǎ sǎ aud? Io dorm, nu stau ca tine sǎ ascult câinii noaptea lǎtrând.”

“- Proastǎ eşti, fǎ, pǎi e cineva la coteţ. Auzi io, pe mine nu mǎ înşealǎ auzul. Auzi o gǎinǎ cârâind şi un zgomot suspect. Tu închiseşi gǎinile asearǎ?

“- Cum, Doamne apǎrǎ-mǎ, sǎ nu le închid! Le-nchisǎi.”

“- Aprinde, fǎ, lǎmpuşul cǎ eu mǎ duc la coteţ.”

“- Eşti nebun, dacǎ-ţi dau ǎştia în cap?”

“- Proastǎ eşti fǎ, scǎpai eu de glonţ şi crezi cǎ mor acum la coteţ, la mine în curte?”

            Şi fǎrǎ sǎ mai asculte vǎicǎrelile nevesti-si, Ciodin, om dintr-o bucatǎ , aprinse lampa şi hotǎrât ieşi din casǎ şi cu paşi grǎbiţi se îndreptǎ spre coteţul din fundul curţii.

            Dar ca un fǎcut al sorţii, focul ce se auzi în noapte, în curtea lui Ciodin, nu-l mai ocoli, din contrǎ îi fǎcu capul zob. Primi glontele în frunte. Dar nu de la un duşman, pe front, aşa cum s-ar fi aşteptat, ci de la un hoţ de coteţ. Aşa muri Ciodin, sǎracul. Biata nevastǎ-sa a ţipat şi a strigat ajutor pânǎ când a leşinat. Ei stǎteau cu casa undeva mai la margine de sat. Când au venit primii ţǎrani în ajutor, au gǎsit pe Ciodin într-o baltǎ de sânge în faţa coteţului, iar pe nevastǎ-sa, leşinatǎ, în faţa casei. Lămpușul se stinsese şi el, culmea, fǎrǎ sǎ se fi spart sticla şi fǎrǎ sǎ se fi vǎrsat gazul din el.

            Jandarmii au umplut curtea lui Ciodin, a doua zi, Au fǎcut cercetǎri, au cǎutat urme, au întrebat vecinii, paznicii de noapte dacǎ au auzit ceva , dacă au vǎzut ceva suspect, dar nimeni nu ştia si nu auzise altceva decât strigǎtul, disperat în noapte, al nevestei lui Ciodin. Cine l-a împuşcat pe Ciodin înaintea Crǎciunului, nu a fost aflat, oficial, niciodatǎ. Totuşi, peste câţiva zeci de ani...

                                                           #

            “-Mamǎ, tu ai ceva pe suflet de nu te iartǎ Dumnezeu! Vǎd cǎ te chinui. Ai ceva sǎ spui şi nu poţi. Sǎ fi chemat un popǎ sǎ te spovedeşti?”

            “-Da, adă-mi un popǎ, dar mai repede că mă sting!” au fost cuvintele abia şoptite pe patul de moarte, pe care Aurel, fiul cel mic al  Catarinei lui Mitru lui Şchiopu le putu înţelege de la mama sa, Catarina, o femeie aprigă, rǎmasǎ vǎduvǎ de rǎzboi şi care-i crescuse, cum dǎduse Dumnezeu, pe el şi pe frate-sǎu, Nicolae, acum om cu carte şi stabilit prin Bucureşti, departe de mama lui. Aurel, rǎmas acasǎ, trebuia sǎ ducǎ tot greul ce presupunea îngrijirea unei mame bǎtrâne și bolnave .

            Bietul Aurel, s-a dus la popa, dar ca un fǎcut acesta era plecat de acasǎ undeva la nişte rude în altǎ comunǎ. Aşa cǎ necǎjit cǎ nu poate sǎ împlineascǎ ultima dorinţǎ a mamei sale, s-a întors cât a put de repede acasǎ. A gǎsit-o pe aceasta într-o stare mult mai gravǎ decât o lǎsase.

            “- Mamǎ, dacǎ te uşureazǎ cu ceva taina din sufletul tǎu şi nu vrei s-o iei cu tine, spune-mi-o mie! Oricât ar fi de gravǎ! Pe popa nu am de unde sǎ-l iau; e plecat, aşa cǎ dacǎ ai ceva de spus spune-mi mie !”

            “- Dǎ-te mai aproape, zice ea mai mult în şoaptǎ, erai copil, dar cred cǎ-ţi mai aminteşti de Ciodin, de moartea lui Ciodin; ei bine, eu ştiu cine l-a omorât pe Codin!”

            “-Cine mamǎ, tu?”

            “-Nu io, dar ştiu cine. La împuşcat Rambela.

            “-Rambela?, nu a putut Aurel sǎ-şi înfrângǎ uimirea.”

            “-Da, mumǎ, Rambela! S-a dus sǎ-i fure gǎinile lui Ciodin. Ǎsta l-a auzit noaptea şi s-a dus la coteţ sǎ vadǎ ce este. Rambela era în coteţ. Din coteţ, pe o gaurǎ, l-a împuşcat drept în frunte pe bietul om. Gǎinile alea au fost tǎiate şi mâncate la noi în casǎ. Sǎ ştii cǎ multe din tâlhǎriile lui Rambela au fost ascunse de mine. Mi-a fost greu sǎ vǎ cresc singurǎ. Aşa cǎ am fost de acord sǎ fiu tǎinuitoare de hoţi. Nu mi-a fost uşor deloc. Dumnezeu mǎ va judeca dupa faptele mele şi mǎ va pedepsi pe mǎsura lor. Tu...”

            Ce a mai vrut sǎ-i mai spunǎ lui Aurel nu a mai apucat,pentru cǎ Cel de Sus nu i-a mai dat timpul necesar sǎ o facǎ. Dar dupǎ moartea Catarinei lui Şchiopu, țăranii pe la munca câmpului au început să vorbească despre ucigașul lui Ciodin, Rambela , plecat și el la judecata de apoi de mai mult timp. Probabil ca Aurel n-a putut să păstreze secretul lui maică-sa și a mai povestit la unul, la altul cine l-a împuşcat la coteţ pe Ciodin. 

                                                                           Ilie Firtat, bibliotecar

 Notă: Publicată în:

- Debut - Radio Metafora , visul romanilor de pretutindeni, 25.07.2014 la rubrica Radio Metafora

Promovam inteligenta si creativitatea romaneasca in Literatura –Azi Ciodin autorILIE FîRTAT din Comuna Grădiștea, jud. Vâlcea/ROMANIA Rubrica realizata de Ion NALBITORU din Rm.VILCEA / ROMANIA si Octavian PAUN din Oak HARBOR,Seattle,WA,U.S.A

 - Revista Memoria slovelor, 2014

- revista Cultura Valceana, iulie 2014
- revista Confluente literare, august 2014