Blestemul

Blestemul

      *

            - Doamne, cu ce ți-am greșit de mă urgisești așa de amarnic? Nu ți-a ajuns , Doamne, că mi-ai luat  trei copii ca niște crini? Nu ți-a ajuns , Doamne, că mi-ai luat părinții de tineri lăsându-mă fără ajutor? De ce-mi iei, Doamne, și nevasta? Cu ce ți-am greșit, Doamne, de mă chinui așa? Mă lași singur pe lume nenorocit? Ia-mă și pe mine, Doamne, nu mă mai lăsa să-mi amărăsc zilele pe aici. Te rog, Doamne, dacă nu mi-ai mai lăsat nimic pe lumea asta, ia-mă și pe mine! Of, Saveto, Saveto! Ia-mă și pe mine, nu mă lăsa să mă chinuiesc de dorul vostru. Hai, te rog, fă-mi și mie loc lângă tine și lângă copilașii noștri! Că am rămas singur ca cucul. N-am unde să mă mai duc. Cui să spui o vorbă? Savetoo…!

            Așa se jelea bietul Nicolae al lui Dinculete, smulgându-și părul din cap de atâta necaz și obidă conducându-și pe ultimul drum pe Saveta, nevasta lui dragă. Cu un an în urmă, după ce și-a îngropat și pe copilul lor cel mic, ultimul în viață din cei trei născuți și crescuți, lovit de o mașină, o pălise un dor în capul pieptului, dor caruia nici doctorii nu-i găsiseră leac și care iată că o băgă în groapă lângă cei trei copilași ai ei. 

            Nicolae rămâne să-și poarte singur crucea.

                                                                         *

            - Ce-o fi, fă, și pe capul lui Dinculete, ăsta? Că prea s-au strâns necazurile pe el ca bubele! Întreba într-o zi Mărioara lu' Nete pe Ioana lui Gimboc. Se întâlniseră în pădure după câte un braț de surcele.

            - Nu știu, fă, dar așa necazuri ce s-au ținut lanț, pe capul unui om, nu s-a mai pomenit pe la noi prin sat. Or fi blesteme vechi care s-au pus pe capul bietului om. Că așa se spune, că blestemele se pun pe nepoți și strănepoții celui blestemat și nu pe el.

            - Auzi fă, povestea săraca bunică - mea că Dinculete ăl bătrân ar fi fost om rău. Că ar fi fost și la ocnă.

            - Am auzit și eu, fă, c-ar fi fost cap de lotri. C-ar fi jefuit la drumul mare și ar fi omorât și oameni. De aia a ajuns în ocnă. Crezi că ăia jefuiți nu l-or fi blestemat?

            - E, cred că l-au blestemat săracii. L-au blestemat și morții, nu numai vii la câte rele am auzit c-a făcut! Cred că alea sunt blestemele de le trage bietul Nicolae!

*

            - Blestemat să fii tu și urmașii tăi în veac, nenorocitule! Erau ultimele cuvinte mai mult murmurate de Mărin Toma, înainte de a-și da duhul cu capul aproape despicat în două de lovitura puternică de secure  a lui Dinculete.

Casa lui Marin Toma, gospodar cu dare de mână,  era undeva mai izolată de restul satului, peste un pârâu, într-o vâlcea. Acolo, pe lângă casă-și ridicase toate acareturile. Și avea destule. Se crăpa de ziuă când s-au pomenit cu o ceată de haidamaci peste ei. Erau lotri lui Dinculete. Luați prin surprindere, au căzut ca muștele sub loviturile de securi și cuțit. N-a scăpat niciunul.

            - Înainte de plecare să dați foc conacului. Ați auzit? Striga Dinculete înfierbântat de mirosul de sânge cu care era împroșcat din cap până-n picioare, către ortaci. Strângeți cadavrele ăstora și băgați - i în conac să ardă odată cu el și să ștergem orice urmă. Ne întâlnim la locul știut. Veniți pe căi ocolite. Eu o iau înainte cu prada.

- Căpitane, flăcăul ăsta nu-i mort, văd că mai mișcă. Ce facem cu el? Întreabă unul dintre tovarăși pe Dinculete.

- Bă, prost mai ești! N-ai vrea să-l luăm cu noi? Omoară-l, dă- l Dracului și bagă-l în casă lângă ceilalți. Vrei să ne dea pe mâna jandarmilor? Și hai grăbiți-vă Dracului odată, că ne trezim cu potera peste noi.

*

            - Dumnezeule, uite un om spânzurat acolo-n salcâmul ăla din vale. Om este nu? Și zicând asta, Lisandru Șchioapii își face semnul crucii cu o mână iar cu cealaltă-i arată lui Gicu Măriții salcâmul cu pricina. Veneau de la târg și o luaseră pe o scurtătură ce-i ducea, printr-o pădurice de salcâm ce-i mai apăra de arșița soarelui de august, mai repede acasă.

            - Bă, mă dai Dracul, ăsta-i Nicolae al lui Dinculete. N-a mai suportat săracul! Și-a pus ștreangul de gât! Dumnezeu să-l ierte!

            - El e, săracu Nicolae! Urâtă viață mai avu și ăsta! Dumnezeu să-l ierte!

            - Blestem rău, n-a mai rămas nimeni din neamul lor!

                      Din volumul "Gradistea din vis"                                                 Ilie Firtat, bibliotecar