De Sfântul Gheorghe

 De Sfântul Gheorghe

-”Ioane, mergem deseară după fag? ” -  îl întrebam pe tovarășul meu din copilărie cu care făceam multe năzbâtii.

A doua zi era Sf. Gheorghe și conform tradiției trebuia să aducem crengi de fag să le pună părinții dimineața în poartă, la casă și leauri. Ba erau de trebuință și la cimitir, când se duceau la tămâiat se puneau ramuri de fag la morminte. Ori cu aducerea fagului acasă eram responsabili noi, copiii. Între noi, copiii, se crease așa o întrecere, cine aduce cele mai frumoase ramuri de fag și cele mai multe. Aduceam de împărțea mama și pe la vecinii  din mahala.

-”Merg, dar să plecăm mai devreme  să avem timp să tăiem ramuri frumoase. Te aștept la mine. Trecem Dobricea și o luăm pe Belei la deal.”

-”Bine, așa rămâne, vin la tine”.

Pădurea de fag era la ceva distanță de sat iar aducerea lui presupunea un oarecare efort. Noi luam cam întotdeauna din același loc, de la Fântâna Rece. Acolo, în buza unui mal, era o fântână cu ghizde de lemn, cu o apă limpede și rece. Cât de veche era această fântână e greu de stabilit! Bunicul meu, care luptase în două războaie mondiale, spunea ca o știe acolo de când era copil iar bunicii săi la fel. Doar ghizdele, care nu știau de gluma timpului, le mai schimbau din când în când.

Zis și făcut. Pe la chindie, cu vorba mamei, închid oile și înarmat cu un topor merg la prietenul meu ce mă aștepta.

-” Mumă, vedeți că diseară joacă banii, mânca-iar mama de copii, poate găsiți voi comoara” – are grijă să ne atenționeze bunica lui Ion, țața Lina, o bătrână peste care anii ce-i petrecuse lăsase urme adânci.

Știrea acesta ne-a făcut ca la amândoi în același moment să ne treacă prin cap aceeași idee năstrușnică; să încercăm să-i păcălim pe eventualii amatori de comori ce ar sta la pândă în seara aia.

Ne-am înțeles din priviri în ceea ce avem de făcut. Prietenul meu pune într-o plasă o cădelniță, câteva cârpe și o sticluță cu gaz. Nu i-a fost greu să subtilizeze și o cutie cu chibrituri.

Ce, nu știți ce este aia o cădelniță?  Vă văd pe chip mirarea!  Nu, cădelnița noastră nu are nici-o legătură cu acea cădelniță folosită la biserică! Noi o construiam dintr-o cutie de conservă de pește pe care o găuream lateral iar prin găuri treceam o sârmă mai lungă drept toarta. Această toartă avea aproape un metru, ca să nu ne ardă la mână focul ce-l aprindeam în cutie din cârpe îmbibate în gaz. Aceste cădelnițe ne luminau serile de joacă din vară până-n toamnă sau pescuitul cu furculița pe Olteț.

Plecăm noi hotărâți pe fapte mari la pădure, tăiem crengile de fag cele mai frumoase și le aducem cât mai aproape de casă, le ascundem și ne întoarcem, dar de data asta nu la pădure, ci undeva unde se știa în tot satul că ar juca banii. În Piscu Mic.

Stabilisem tactica și drumul de întoarcere spre casă ca să evităm să ne întâlnim cu cineva și să ne demascăm. Ne-am ascuns după o leasă de mărăcini și am așteptat să se întunece bine. Trebuia să ne grăbim că dacă răsărea luna, ne cam strica toată șmecheria. Tactica noastră era simplă. Aprindeam cădelnița, lăsam focul să pâlpâie de câteva ori, apoi cu o cârpă mai mare și mai groasă îl înăbușeam, stingându-l. Am procedat așa de câteva ori în puncte diferite ale dealului, alese strategic, ca focurile să fie vizibile din sat.

După ce ne-am făcut jocul, pe căi lăturalnice, ne-am întors acasă cu fagul fără să povestim la cineva ceva.

La o săptămână am trecut pe acolo, absolut ” întâmplător. ” Tot Piscul Mic arăta ca după bombardament, numai gropi. Unele mai adânci și mai late decât altele. Era dovada clară că acolo se muncise zdravăn!

A trecut un an de la întâmplarea cu pricina și iată-ne din nou după fag hotărâți să le facem festa și anul acesta căutătorilor de comori. Am procedat la fel ca anul trecut. Doar că nu am luat în calcul posibilitatea ca aceștia să se fii prins de figură și să încerce să ne joace și ei renghiul. Acest lucru ne-a fost fatal. Siguri pe noi, cu lecția învățată, ne-am dus mai târziu la locul cu pricina. A doua mare greșeală. Cei păcăliți cu un an în urmă au ajuns înaintea noastră și erau ascunși după niște lese de mărăcini. Noi nu i-am văzut. Când ne-am început jocul banilor și am aprins cădelnițele, ei ne vedeau foarte bine unde suntem și ne-am pomenit în cap cu niște pungi aruncate de către aceștia. Doamne ce mai duhoare! Ne-am trezit în câteva secunde spoiți din cap până la picioare cu căcat. Pentru noi a fost un dezastru total. Am rămas descumpăniți, nu știam ce ni se întâmplă.

Ne-am dezmeticit puțin mai târziu când i-am auzit fugind, hohotind de râs, spre satul din vale. Era prea târziu să ne mai ducem după ei.

Culmea a fost că nici în ziua de azi nu știm cine ne-a făcut-o! Nu spun că beleaua mare a fost că toată vara la colectiv, muierile n-au avut altă temă de discuție decât pățania noastră. Aflată evident, nu de la noi, ci de la cei care ne prelucraseră.

Fârtat Ilie

Notă:

Publicat în Confluețe Literare, 06.02.2015