Nestor Vornicescu Severineanu și Dumitru Bălașa în Grădiștea vâlcii

Nestor Vornicescu Severineanu și Dumitru Bălașa în Grădiștea vâlcii

 În ”Ctitorii mânăstirii Bucovăț. Stephan, marele Ban și fiul său Pârvu, Marele Logofăt”,  articol publicat de Nestor Vornicescu Severineanu în revista Mitropolia Olteniei, nr. 10 din octombrie 1972, paginile 668-699, autorul încearcă să stabilească obârșia lui Sthepan, clucer și Mare Ban al Craiovei, ctitorul Mânăstirii Bucovăț  (1572). Se serbau atunci 400 de ani de la zidire. După multe cercetări de documente și studii în teren, Nestor Vornicescu Severineanu conchide că Stepan, Mare Ban al Craiovei și ctitor al acestei mânăstiri, și-ar avea rădăcinile în Grădiștea de Vâlcea.  Dar acest lucru, ulterior, a fost combătut de alți autori care au găsit o altă Grădiște mai aproape și pe care i-au atribuit-o ca loc de naștere. Grădiștea de Vâlcea a mai dat Olteniei un ban în persoana lui Hamza din marea familie a boierilor Pârâieni. Ar fi fost prea frumos ca și acest Stephan să fi fost tot grădiștean! Dar uite că n-a fost să fie! Dar nu despre acest aspect vreau să vă rețin atenția.

În 2007, cu ocazia manifestările comemorative dedicate mitropolitului Nestor Vornicescu, a fost lansat volumul omagial "Vlădica Nestor-păstorul oltenilor", tipărit la Editura Mitropoliei Olteniei, volum în care, părintele Dumitru Bălaşa, sau cum  i se mai spunea „Patriarhul“ de la Drăgăşani, povesteşte ce a pățit la Grădiștea de Vâlcea:

 "Am trecut în partea de apus, pe o coastă unde arhiereul Nestor se urcase pe un gard să facă o fotografie. Auzim: "Stai, că trag!". Eu, care făcusem ani mulţi de închisoare, m-am executat. Vlădica Nestor sta în picioare. "Mâinile sus că trag!". El avea în mâini aparatul foto. De aici ne-au dus la postul de miliţie ca pe nişte prizonieri: "Actele dumneavoastră!". Eu le-am scos şi le-am prezentat. Vlădica Nestor a spus că nu are nici un act, este vicarul de la Mitropolie. "Am fost la Paris şi-am dat-o-n bară aici, la Grădişte". Când au auzit miliţienii că a fost la Paris s-au bucurat, crezând că au pus mâna pe o pradă bună. După două-trei ore de teroare, i s-a spus lui Nestor: "Eşti liber, să nu mai pleci fără acte... Aşa se făcea cercetarea istorică sub comunişti".

                                                                                                                    Ilie Fîrtat, bibliotecar

Istoricul Liceului Teoretic din Grădiștea, Vâlcea

Istoricul Liceului Teoretic din  Grădiștea, Vâlcea

            La o Adunare cetățenească din toamna anului 1960, la care a participat Vasile Terpeș în calitate de șef al Secției de învățământ a regiunii Oltenia, s-a propus înființarea unui liceu de cultură generală în comuna Grădiștea. Domnul Terpeș s-a ținut de cuvânt făcând demersurile necesare la Ministerul Învățământului și la 1 septembrie 1961 Liceul Grădiștea și-a început activitatea.

            Au fost admiși prin concurs, în anul I de liceu  absolvenți ai școlilor generale  din comuna Grădiștea și din comunele vecine: Livezi, Zătreni, Lăcusteni, Ghioroiu, Tetoiu, Roșiile, Romanești, Lăpușata, Sinești, Berbești și Mateești, din județul Vâlcea și din comunele: Dănciulești, Tg. Logrești, Stejarul, și Hurezani din județul Gorj.

            Liceul nu a avut local propriu la înființare și şi-a început cursurile în casa boierului Opran, casă naționalizată.

Primele cadre didactice au fost: Marinescu Ion - profesor de limba română, director, Busioceanu Nicolae - profesor de fizică şi matematică, Calotă Ion – profesor de limba română ( apoi profesor universitar, lingvist), Cumpănaşu Adela – profesor de ştiinţe biologice, Fusea Nicolae – profesor de geografie, Roman Ştefan – profesor de istorie ( apoi profesor de istorie la Universitatea din Craiova şi poet), Stănică Gheorghe – Profesor de matematică.

            În toamna anului 1963, în 3 noiembrie, s-a inaugurat noul local al Liceului Grădiştea, construit prin contribuţia exclusivă în bani şi muncă, a locuitorilor din comuna Grădiştea sub conducerea primarului de atunci – Dincă Nicolae.

            În cele două localuri în care a funcţionat Gimnaziu Unic şi Liceul s-a organizat internatul liceului. În fosta clădire a Băncii Populare „Cetatea” şi apoi a Gimnaziului Unic, internatul de fete, iar în casa boierului Opran, unde a funcţionat liceul, internatul de băieţi.

            În cadrul Liceului Grădiştea, şi-au mai desfăşurat activitatea şi alte cadre didactice şi anume: din octombrie 1963 şi până în 1976 Busioceanu Constantina, profesoară de fizică, Păcuraru Ion – profesor de matematică, Rot Grigore – profesor de matematică, Ţugmneanu Maria – profesoară de limba rusă, Mînătoru Nicolae – profesor de geografie, Andrei Petre – profesor de istorie şi geografie ( apoi avocat ), Andrei Lucica – profesor de limba şi literatura română, Istratie Stefan ( 1969-1970),  profesor de geografie, Opriş Lucreţia – pofesoară de limba română, Mateescu Adrian – profesor de limba română, Busioceanu Ion – profesor de educaţie fizică şi sport ( fost jucător legitimat la Știința Craiova), Raneti Grigore, profesor de limba rusă, Mosteanu Marin ( apoi procuror Craiova), Rosculescu Natalia, Păun Alexandra (Viorica) – profesor de limba franceză ( mai târziu director al Bibliotecii Județene ” Cristian Tell” din Tg. Jiu),, Olaru Nicolae – profesor de biologie, Olaru Maria – profesor de matematică, Clocin Victor – profesor de limba rusă, Dima Gheorghe – profesor de fizică( mai târziu profesor universitar la  Cluj), Trăistaru (Voicu) Victoria – profesor de geografie, Vlad Constantin – administrator, Popa Ioana – secretar, Roşculescu Elena – învăţător, Marinescu Maria – învăţător, Busioceanu Nicolae – profesor de matematică, Busioceanu Maria – educatoare.

            În anul 1978, Liceul Grădiştea se desfiinţează. Devine Școala Generală cu clasele I-X Grădiștea.  După 21 de ani, prin strădaniile profesorului Gângu Alexandru  ( director în acea perioada al Școlii generale Grădiștea  ) în urma speculării unui moment politic, Liceul Grădiștea se reînființează începând cu 1 septembrie 1999.

                                                            Ilie Firtat, bibliotecar

Blestemul

Blestemul

      *

            - Doamne, cu ce ți-am greșit de mă urgisești așa de amarnic? Nu ți-a ajuns , Doamne, că mi-ai luat  trei copii ca niște crini? Nu ți-a ajuns , Doamne, că mi-ai luat părinții de tineri lăsându-mă fără ajutor? De ce-mi iei, Doamne, și nevasta? Cu ce ți-am greșit, Doamne, de mă chinui așa? Mă lași singur pe lume nenorocit? Ia-mă și pe mine, Doamne, nu mă mai lăsa să-mi amărăsc zilele pe aici. Te rog, Doamne, dacă nu mi-ai mai lăsat nimic pe lumea asta, ia-mă și pe mine! Of, Saveto, Saveto! Ia-mă și pe mine, nu mă lăsa să mă chinuiesc de dorul vostru. Hai, te rog, fă-mi și mie loc lângă tine și lângă copilașii noștri! Că am rămas singur ca cucul. N-am unde să mă mai duc. Cui să spui o vorbă? Savetoo…!

            Așa se jelea bietul Nicolae al lui Dinculete, smulgându-și părul din cap de atâta necaz și obidă conducându-și pe ultimul drum pe Saveta, nevasta lui dragă. Cu un an în urmă, după ce și-a îngropat și pe copilul lor cel mic, ultimul în viață din cei trei născuți și crescuți, lovit de o mașină, o pălise un dor în capul pieptului, dor caruia nici doctorii nu-i găsiseră leac și care iată că o băgă în groapă lângă cei trei copilași ai ei. 

            Nicolae rămâne să-și poarte singur crucea.

                                                                         *

            - Ce-o fi, fă, și pe capul lui Dinculete, ăsta? Că prea s-au strâns necazurile pe el ca bubele! Întreba într-o zi Mărioara lu' Nete pe Ioana lui Gimboc. Se întâlniseră în pădure după câte un braț de surcele.

            - Nu știu, fă, dar așa necazuri ce s-au ținut lanț, pe capul unui om, nu s-a mai pomenit pe la noi prin sat. Or fi blesteme vechi care s-au pus pe capul bietului om. Că așa se spune, că blestemele se pun pe nepoți și strănepoții celui blestemat și nu pe el.

            - Auzi fă, povestea săraca bunică - mea că Dinculete ăl bătrân ar fi fost om rău. Că ar fi fost și la ocnă.

            - Am auzit și eu, fă, c-ar fi fost cap de lotri. C-ar fi jefuit la drumul mare și ar fi omorât și oameni. De aia a ajuns în ocnă. Crezi că ăia jefuiți nu l-or fi blestemat?

            - E, cred că l-au blestemat săracii. L-au blestemat și morții, nu numai vii la câte rele am auzit c-a făcut! Cred că alea sunt blestemele de le trage bietul Nicolae!

*

            - Blestemat să fii tu și urmașii tăi în veac, nenorocitule! Erau ultimele cuvinte mai mult murmurate de Mărin Toma, înainte de a-și da duhul cu capul aproape despicat în două de lovitura puternică de secure  a lui Dinculete.

Casa lui Marin Toma, gospodar cu dare de mână,  era undeva mai izolată de restul satului, peste un pârâu, într-o vâlcea. Acolo, pe lângă casă-și ridicase toate acareturile. Și avea destule. Se crăpa de ziuă când s-au pomenit cu o ceată de haidamaci peste ei. Erau lotri lui Dinculete. Luați prin surprindere, au căzut ca muștele sub loviturile de securi și cuțit. N-a scăpat niciunul.

            - Înainte de plecare să dați foc conacului. Ați auzit? Striga Dinculete înfierbântat de mirosul de sânge cu care era împroșcat din cap până-n picioare, către ortaci. Strângeți cadavrele ăstora și băgați - i în conac să ardă odată cu el și să ștergem orice urmă. Ne întâlnim la locul știut. Veniți pe căi ocolite. Eu o iau înainte cu prada.

- Căpitane, flăcăul ăsta nu-i mort, văd că mai mișcă. Ce facem cu el? Întreabă unul dintre tovarăși pe Dinculete.

- Bă, prost mai ești! N-ai vrea să-l luăm cu noi? Omoară-l, dă- l Dracului și bagă-l în casă lângă ceilalți. Vrei să ne dea pe mâna jandarmilor? Și hai grăbiți-vă Dracului odată, că ne trezim cu potera peste noi.

*

            - Dumnezeule, uite un om spânzurat acolo-n salcâmul ăla din vale. Om este nu? Și zicând asta, Lisandru Șchioapii își face semnul crucii cu o mână iar cu cealaltă-i arată lui Gicu Măriții salcâmul cu pricina. Veneau de la târg și o luaseră pe o scurtătură ce-i ducea, printr-o pădurice de salcâm ce-i mai apăra de arșița soarelui de august, mai repede acasă.

            - Bă, mă dai Dracul, ăsta-i Nicolae al lui Dinculete. N-a mai suportat săracul! Și-a pus ștreangul de gât! Dumnezeu să-l ierte!

            - El e, săracu Nicolae! Urâtă viață mai avu și ăsta! Dumnezeu să-l ierte!

            - Blestem rău, n-a mai rămas nimeni din neamul lor!

                      Din volumul "Gradistea din vis"                                                 Ilie Firtat, bibliotecar

Biserica din Huma

Biserica din Huma

            „Această sfântă şi dumnezeiască biserică, ce se prăznueşte cu hramul Întâmpinării lui Hristos şi Sfinţilor Voievozi, din temelie s-au zidit, după cum se vede şi-au înfrumuseţat de robii lui Dumnezeu: Tănasie sin Statie Pârâianu , cu vărul său Matei Pârâianu şi s-au săvârşit în zilele prea luminatului domn Grigore Dumitru Ghica Voievod şi arhiepiscop Ungro-Vlahiei al acestui loc Kir Neofit, episcopul Râmnicului Severin, mai ajutorând şi vecinii din prejur cu ce s-au putut, la leatul dela Adam 7333, iar dela Hristos 1825 august 31. Am scris eu, smeritul între diaconi, diaconul Gheorghe zugrav ot Crăpături.”

                Așa ne întâmpină  pisania Bisericii cu hramul Întâmpinării lui Hristos şi Sfinţilor Voievozi din comuna Livezi, satul Pârâienii de Mijloc, jud. Vâlcea, fost satul Faur. Într-un Act de vânzare – cumpărare din anul 1682 ( 1 august ), Danciul Pârăianu și fratele său Hamza, împreună cu Rada, soția fratelui lor Stanciul, vând Marelui Vistier Barbul Milescul Părăianul, părțile lor de moșie din satele Pârâiani și din Faur(i), sate ce țineau de județul Gorj. Acest sat Faur, este menționat și în Harta austriacă a lui Friedrich Schwantz ( în urma păcii de la Passarovitz din 1718 până în 1739 ,  Oltenia până la Olt a intrat în stăpânirea Austriei, austriecii au ocupat imediat această provincie. Tot atunci s-a hotărât ca să se elaboreze o hartă amănunţită a Olteniei. Comandantul trupelor imperiale din Transilvania, Contele Stainville, însărcinează cu această lucrare pe căpitanul Friedrich Schwantz. Această hartă a fost lucrată între anii 1720 şi 1722. ). În această hartă satul este menționat ca ” Faur oder Barien” și se suprapune peste cătunele Huma și Cățulești ( Valea Ganii). Etimologic, numele satului venea de la ocupația de bază a locuitorilor, fierăria.  Faurii sau fierarii, stabiliți pe lângă curțile boierești, reprezentau mica industrie feudală.

            În aceeași hartă austriacă este menționată și o biserică, o biserică din lemn  ce servea credincioșilor din satele Faur și Scurta. Aceasta a fost așezată la M.Z. de cea existentă, în aceeași curte. Este demn de menționat și faptul că acolo a existat și un cimitir cunoscut ca ” cimitirul Familiei Străbune”, unde au fost înmormântați boieri din neamul Pârâianu.  Acest cimitir, din nefericire, nu mai există. Locul respectiv a fost redat agriculturii.

            Biserica se găsește așezată pe un deal, cu vedere largă atât în amonte cât și în aval de râul Olteț. Ea nu a suferit modificări majore în decursul anilor. Pictura este în frescă și necesită urgente măsuri de restaurare, ca de altfel întregul edificiu.

            În biserică se găsesc două icoane, una din 1769 și alta din 1782 iar ușile împărătești sunt din 1808, toate anterioare anului zidirii. Se presupune că ar fi aparținut vechii biserici.

           

Bibliografie:

1.      Pârâienii Valahiei, Constanța Badea, Petronela Badea și Mihai Pârâianu, Editura Paralela 45, Pitești, 2014;

2.      Monografia comunei Livezi, Rădulescu Richard Marian, Editura Sitech, Craiova, 2010.

  

Valcea, Colt de rai

Rezultate, faza locală, la Concursul ” Vâlcea – colt de rai” – Grădiștea 2015

În acest an au participat un numar de 32 elevi, la următoarele categorii: desen – 21 elevi, icoane – 1 elev, proză – 4 elevi și poezie – 6 elevi.

Au fost acordate 13 premii în cărți și câte o ciocolată.

S-au înmânat diplome la toti participantii.

Pentru faza județeană propun următoarele lucrări:

I.                    Categoria desen: Premiul I :

-          P.D.G. , clasa a II-a, Liceul Grădiștea, cu lucrarea “ Spre casa bunicii”;

-          P.M.I., clasa a VIII –a, Liceul Grădiștea, cu lucrarea “ PEISAJ”.

II.                  Categoria icoană: Premiul I

-          P.C.A., clasa a VI –a, Liceul Gradistea, cu lucrarea “ Fecioara cu Pruncul”.

III.                Categoria proză: Premiul I

-          M.N.I., clasa a VI-a, Liceul Gradistea, cu lucrarea „ Pădurea, prietena mea”;

-          P.D.G. , clasa a II-a, Liceul Grădiștea, cu lucrarea „Vara”.

 Mai jos lucrarile premiate:

Vara

     Este începutul lunii iulie,soarele arde pământul cu razele lui de foc.

     Vântul mai adie din când în când, iar păsărelele nu mai ciripesc. Niciun norișor jucăuș nu se mai vede pe seninul cer, iar căldura te topește ușor precum s-ar topi o înghețată. Ziua este mai lungă decât noaptea,iar acest lucru bucură sufletul copiilor. Ei au mai mult timp de joacă.

     Jocuri peste jocuri, tumbe peste tumbe și trăsnăi peste trăsnăi. Asta înțeleg copiii că este menirea verii. Pentru a putea rezista mingii de foc imense,am plecat spre râul Olteţ împreună cu prietenele, prietenii mei şi fratele meu,Bogdan, care ne-a dus cu maşina. În câteva minute am ajuns acolo. Pot să vă spun că numai văzusem până atunci Olteţul.

     Râul Olteţ străbate comuna mea, Grădiştea de la nord la sud. Am găsit un loc de plajă în nisipul auriu şi nespus de cald, încât ne-a făcut să sărim în apa caldă ca a duşului. Bălăceala a început. Glasurile noastre se întreceau cu trilurile păsărelelor care se aflau in sălcile pletoase de pe malurile Olteţului. Odată cu noi se jucau şi peştişorii aurii.

     Ne-am zis, că într-o zi vom reveni să pescuim aceşti peştişori minunaţi.

     Ce zi plăcută de vară!

 

                                                      Pădurea,prietena mea   

        

            Mireasma primăverii trezeşte în mine curiozitatea pentru tot ce e nou și mirific.

         Soarele, florile, gâzele și păsărelele ne chemă la joacă. Împreună cu prietenele mele Laura, Cami și Ioana, am plecat la pădurea de la marginea satului. Toată natura întinerise. Iarba era proaspătă, florile așternuseră un covor multicolor pe pajiște, iar fluturii și albinele zburau vesele. Păsărelele gureșe se luaseră la întrecere cu noi. Pe pajiște erau și Bogdan, Andrei, Dan și Doru.

                  Băieții au încins un joc de fotbal, iar noi,  fetele, am cules floricele și am făcut coronițe. La un moment dat am intrat în joc alături de băieți. Pădurea răsuna de veselia noastră.

                  Soarele strălucea cu putere. Când am obosit ne-am așezat pe iarba fragedă să ne odihnim. Razele calde ale soarelui ne zâmbeau. Ciripitul dulce al păsărelelor se îngâna cu vocile noastre. Mirosul suav al floricelelor ne umplea sufletul de liniște și de pace.

           Niciun colţ din natură nu este mai curat şi mai plin de linişte decât pădurea înverzită. Ea este prietena mea, pe care o port în suflet şi la care revin ori de câte ori mi-e dor de ceva scump.

          Îmi place să mă pierd pe potecile încurcate sau prin umbroasele hrube de verdeaţă, să ascult mândrele păsărele care cântă şi se bucură de viaţă.

         Aerul  curat al pădurii mă face să mă simt ca-n rai. În luminișuri se află poienițe cu floricele sălbatice, unde dorm iepurașii sau se joacă vulpile și alte lighioane.

         Pădurea este casa animalelor mari, a păsărilor mici și a gâzelor minuscule. Aici este pace și dragoste. Drumeții sunt întâmpinați cu cântece voioase și primesc în dar fragi roșii sau mure negre.Se odihnesc pe covorul verde și ascultă șoaptele vântului sau susurul izvorului.

         Încet-încet soarele se pregătea de culcare. Am plecat ușor spre casă, luând cu noi în suflet frumusețea acelei zile de primăvară gingașă.

           Și, dacă ea, pădurea, este așa bună și darnică cu noi oamenii, eu o numesc ‘’Pădurea, prietena mea’’.

 

“ Spre casa bunicii”;

“ Fecioara cu Pruncul”.bibliotecivalcene.blogspot.com/2015/04/un-nou-inceput.html

“ PEISAJ”.