De Sfântul Gheorghe
-”Ioane, mergem deseară după
fag? ” - îl întrebam pe tovarășul meu
din copilărie cu care făceam multe năzbâtii.
A doua zi era Sf. Gheorghe și
conform tradiției trebuia să aducem crengi de fag să le pună părinții dimineața
în poartă, la casă și leauri. Ba erau de trebuință și la cimitir, când se
duceau la tămâiat se puneau ramuri de fag la morminte. Ori cu aducerea fagului
acasă eram responsabili noi, copiii. Între noi, copiii, se crease așa o
întrecere, cine aduce cele mai frumoase ramuri de fag și cele mai multe.
Aduceam de împărțea mama și pe la vecinii
din mahala.
-”Merg, dar să plecăm mai
devreme să avem timp să tăiem ramuri
frumoase. Te aștept la mine. Trecem Dobricea și o luăm pe Belei la deal.”
-”Bine, așa rămâne, vin la
tine”.
Pădurea de fag era la ceva
distanță de sat iar aducerea lui presupunea un oarecare efort. Noi luam cam
întotdeauna din același loc, de la Fântâna Rece. Acolo, în buza unui mal, era o
fântână cu ghizde de lemn, cu o apă limpede și rece. Cât de veche era această
fântână e greu de stabilit! Bunicul meu, care luptase în două războaie
mondiale, spunea ca o știe acolo de când era copil iar bunicii săi la fel. Doar
ghizdele, care nu știau de gluma timpului, le mai schimbau din când în când.
Zis și făcut. Pe la chindie,
cu vorba mamei, închid oile și înarmat cu un topor merg la prietenul meu ce mă
aștepta.
-” Mumă, vedeți că diseară
joacă banii, mânca-iar mama de copii, poate găsiți voi comoara” – are grijă să
ne atenționeze bunica lui Ion, țața Lina, o bătrână peste care anii ce-i
petrecuse lăsase urme adânci.
Știrea acesta ne-a făcut ca
la amândoi în același moment să ne treacă prin cap aceeași idee năstrușnică; să
încercăm să-i păcălim pe eventualii amatori de comori ce ar sta la pândă în
seara aia.
Ne-am înțeles din priviri în
ceea ce avem de făcut. Prietenul meu pune într-o plasă o cădelniță, câteva
cârpe și o sticluță cu gaz. Nu i-a fost greu să subtilizeze și o cutie cu
chibrituri.
Ce, nu știți ce este aia o
cădelniță? Vă văd pe chip mirarea! Nu, cădelnița noastră nu are nici-o legătură
cu acea cădelniță folosită la biserică! Noi o construiam dintr-o cutie de
conservă de pește pe care o găuream lateral iar prin găuri treceam o sârmă mai
lungă drept toarta. Această toartă avea aproape un metru, ca să nu ne ardă la
mână focul ce-l aprindeam în cutie din cârpe îmbibate în gaz. Aceste cădelnițe
ne luminau serile de joacă din vară până-n toamnă sau pescuitul cu furculița pe
Olteț.
Plecăm noi hotărâți pe fapte
mari la pădure, tăiem crengile de fag cele mai frumoase și le aducem cât mai
aproape de casă, le ascundem și ne întoarcem, dar de data asta nu la pădure, ci
undeva unde se știa în tot satul că ar juca banii. În Piscu Mic.
Stabilisem tactica și drumul
de întoarcere spre casă ca să evităm să ne întâlnim cu cineva și să ne
demascăm. Ne-am ascuns după o leasă de mărăcini și am așteptat să se întunece
bine. Trebuia să ne grăbim că dacă răsărea luna, ne cam strica toată șmecheria.
Tactica noastră era simplă. Aprindeam cădelnița, lăsam focul să pâlpâie de
câteva ori, apoi cu o cârpă mai mare și mai groasă îl înăbușeam, stingându-l.
Am procedat așa de câteva ori în puncte diferite ale dealului, alese strategic,
ca focurile să fie vizibile din sat.
După ce ne-am făcut jocul, pe
căi lăturalnice, ne-am întors acasă cu fagul fără să povestim la cineva ceva.
La o săptămână am trecut pe
acolo, absolut ” întâmplător. ” Tot Piscul Mic arăta ca după bombardament,
numai gropi. Unele mai adânci și mai late decât altele. Era dovada clară că
acolo se muncise zdravăn!
A trecut un an de la
întâmplarea cu pricina și iată-ne din nou după fag hotărâți să le facem festa
și anul acesta căutătorilor de comori. Am procedat la fel ca anul trecut. Doar
că nu am luat în calcul posibilitatea ca aceștia să se fii prins de figură și
să încerce să ne joace și ei renghiul. Acest lucru ne-a fost fatal. Siguri pe
noi, cu lecția învățată, ne-am dus mai târziu la locul cu pricina. A doua mare
greșeală. Cei păcăliți cu un an în urmă au ajuns înaintea noastră și erau
ascunși după niște lese de mărăcini. Noi nu i-am văzut. Când ne-am început
jocul banilor și am aprins cădelnițele, ei ne vedeau foarte bine unde suntem și
ne-am pomenit în cap cu niște pungi aruncate de către aceștia. Doamne ce mai
duhoare! Ne-am trezit în câteva secunde spoiți din cap până la picioare cu
căcat. Pentru noi a fost un dezastru total. Am rămas descumpăniți, nu știam ce
ni se întâmplă.
Ne-am dezmeticit puțin mai
târziu când i-am auzit fugind, hohotind de râs, spre satul din vale. Era prea
târziu să ne mai ducem după ei.
Culmea a fost că nici în ziua
de azi nu știm cine ne-a făcut-o! Nu spun că beleaua mare a fost că toată vara
la colectiv, muierile n-au avut altă temă de discuție decât pățania noastră.
Aflată evident, nu de la noi, ci de la cei care ne prelucraseră.
Fârtat Ilie
Notă:
Publicat în Confluețe Literare, 06.02.2015
