Colaie al lui Lipici
Pe
Ioana o cunoştea de micǎ. Era atât de micǎ…, cred cǎ aveau 4-5 ani când se
jucau împreunǎ. Apoi au crescut. Ea mai mult pe lânga poalele maicǎ-si, el cu
tată-sǎu, ba la coasǎ, ba la prăşit sau copǎit, ba la cules pe la alţii, cǎ ei
n-aveau pǎmânt, vorba aia: nici sǎ arunce dupǎ câini. De multe ori, seara, cand
se întorceau de la muncǎ, istoviţi ca vai de mama lor, taicǎ-sǎu zicea cu
nǎduf:
-‘’ De mǎ tatǎ, sǎ fi avut şi noi
un petec de pǎmânt al nostru, n’am mai fi fost nevoiţi sǎ ne rupem oasele pe la
alţii! Poate o da Dumnezeu şi
mi-l va da cât de curând, dar ce ai sǎ te faci tu?’’
Şi parcǎ Dumnezeu i-a ascultat ruga.
Într-o dimineaţǎ ploioasǎ ca vai de mama ei, tată-sǎu, Gheorghe nu se mai sculă
din trenţele pe care durmea într-un pat făcut din patru pari înfipţi în pǎmânt,
lângǎ peretele de la rǎsǎrit al cǎmǎruţei, pe care bǎtuserǎ în cuie câteva
uluci şi pârmaci. Aşa s-a trezit Nicolae, taicǎ- sǎu pânǎ mai ieri îl alinta
‘’Colaie’’, singur cuc. Pe maicǎ-sa nu şi-o amintea decât foarte puţin. Mai
mult ca pe o icoană. O femeie frumoasǎ, cu pǎrul lung si blond, spic de grâu nu
alta, ochii parcǎ de culoarea cerului. Mai ţine minte o zi de varǎ însoritǎ
când câţiva ţǎrani împreunǎ cu taicǎ-sǎu au luat-o şi au pus-o într-un car şi
au plecat cu ea. ‘’Avea la cap o lumânare aprinsǎ de care ţinea ţaţa Elisaveta,
sora tatei ‘’, prǎpǎdindu-se şi ea acum o vara, otravitǎ cu nişte ciuperci.
Alte
rude, Colaie, nu ştia. Tot satul, ba şi satele vecine-l ştiau de Colaie al lu’
Lipici. De ce Lipici? Habar n-avea! Probabil cǎ porecla i se tragea de la
faptul cǎ era sarac lipit.
Jupân Tănasie, cel care are cârciuma în mijlocul
satului şi care are pǎmânt de nici el nu-i mai ştie marginile, zicea odatǎ:
-‘’Bǎ, are
ǎsta al lu’ Lipici o privire de te omoarǎ, bǎ! Ba mai e şi harnic al dracului.
Ǎsta ar fi bun de ginere. Eu unu l-aş face, dar ce pacat cǎ am numai bǎieţi,
ţine-mi-ar Dumnezeu pe acolo, pe unde sunt ? ‘’ Colaie nu ştia decât sǎ
munceascǎ. Se scula când se crǎpa de ziuǎ şi se culca odatǎ cu gǎinile. În
casuţa lui nu se aprinsese niciodatǎ lampa. Ştia ce este aia de la bietul
taicǎ-sǎu. Ǎsta parcǎ avea o boalǎ cu lampa aia; o ştergea în fiecare duminicǎ
şi-i verifica fitilul.
–‘’ Ce ştii tu, bǎ tatǎ! Asta-i lampa primitǎ
de zestre după biata mumă-ta, odihneascǎ-se în pace, pe acolo, pe unde o fi !’’
**
Într-o
dimineaţǎ denoapte, Colaie se pomeneşte strigat la poartă de Mărin al lu’ Sandu
lui Din din capul satului. Pe Mărin, Colaie-l ştia, de altfel îi ştia pe toţi
cei din sat, ba mai cunoştea câţiva şi din satele vecine.
- Bună
dimineaţa, mǎ Colaie! Te sculaşi, mǎ?
- Aha!
Acuşi mǎ sculai. Mǎ duc în Sǎlişte la Dumitru Constandi
la cosit. Dar ce treabǎ ai cu mine aşa de noapte?
- Bǎ Colaie,
poţi sǎ mǎ ajuţi mǎ şi pe mine sǎptǎmâna de vine la cosit vreo douǎ, trei zile?
- Te-oi
ajuta Mărine. Dar nu pot luni cǎ m-am promis în altă parte.
- Păi
rǎmâne atunci de marţi. Mai trec luni seara pe la tine sǎ-ţi mai aduc aminte?
- A, nu,
vin eu la tine, cǎ fânul îl am dincolo de Olteţ.
- Bine Mărine. Stai, cǎ merg şi eu cu tine
încolo, pânǎ la nea Dumitru.
**
Marţi, pe la prânz, Ioana, nevastă de un an lui
Mărin, veni cu de ale gurii. Puse masa pe un prosop la umbrǎ. Dupǎ ce mâncarǎ,
bărbaţii bǎurǎ câte un gât de apǎ rece din ulcior şi se
întinserǎ un pic pe câte un braţ de fân sǎ-şi mai tragǎ sufletul. Ioana îşi
fǎcea de lucru pe lângǎ ei şi nu se putea abţine sǎ nu tragǎ cu ochiul la Colaie din când în când,
mai cu ferealǎ sǎ nu care cumva s-o vadǎ Mărin.
–‘’Frumos, Doamne iartă-mǎ, mai e Colaie
ǎsta!’’ îşi spunea în gând cu un oftat înǎbuşit.
La amiaz’, Ioana n-a mai venit cu mâncare. Au
mâncat ce le-a mai rămas de la prânz. Seara au venit acasǎ la Mărin. I-aştepta
Ioana cu mâncare caldǎ. Bǎrbaţii osteniţi, s-au pus pe mâncate, parcǎ nici chef
de vorbă nu mai aveau. Ioana îl tot privea pe ascuns pe Colaie şi parcǎ simţea
cǎ-i sare inima din piept şi cǎ obrajii îi iau foc. Ba parcǎ privirile lor se
şi întâlnirǎ de câteva ori, fǎrǎ ca Mărin sǎ observe ceva.
-Colaie, te strig eu dimineţǎ. Poate mâine
terminǎm acolo. Ar mai fi, într-un loc de douǎ zile de cosit, dar aş vrea sǎ-l
iau p’ăsta. Poate mǎ ajuţi sǎ-l şi car. Dupǎ masǎ ar fi bine dacǎ ai începe tu,
Ioano, sǎ-l întorci pe cel cosit azi. Îl luǎm pomâine de dimineaţǎ.
-Cum zici tu, Mărine. Pe mâine dimineaţǎ, la
revedere Ioano!
-La revedere, Colaie! rǎspunde Ioana, aplecatǎ sǎ
strângǎ strǎchinile de pe masa micǎ, unde mâncaserǎ, scǎpând o privire pe sub
sprâncene, fǎrǎ sǎ vadǎ ai ei.
**
L-a ajutat Colaie pe Marin cam toata vara şi toatǎ
toamna la muncǎ. Jupân Tanasie, cârciumaru, a şi zis:
-‘’ Bǎ nu-i a
bunǎ cu prietenia asta dintre Mărin al lu’ Sandu lu Din şi Colaie al lu’
Lipici.’’!
**
În sǎptǎmâna din naintea Paştilor, Gheorghe, un
copil al nimănui, pripǎşit pe lângǎ casa lui jupan Tănasie şi de care acesta
zisese cǎ-i va da zestre şi-l va însura, când îi va veni vremea, cu o fatǎ de
seama lui. Ducând vacile la pǎscut sus pe deal, a dat de un om agǎţat cu un cap
de funie de-o creacǎ, în marginea pădurii. Bietul copil, speriat, dǎ fuga în
cârciuma lui jupân Tănasie şi cei câţiva muşterii ce se gǎseau pe la mese, cu
greu au înţeles despre ce este vorba. Când ajung la locul cu pricina, îl gǎsesc
pe Mărin spânzurat cu funia din capul boilor. Jupan Tănasie, mai mult pentru
sine, a şi zis:
-‘’Ce v-am spus eu, cǎ nu-i a bunǎ prietenia asta
a lui Colaie al lu ‘ Lipici cu Mărin al lu’ Sandu lu Din?!’’
**
Mărin,
ţǎran cu stare, fu îngropat dupǎ datina creştinǎ, la marginea cimitirului.
Biata Ioană l-a jelit cǎt a putut. Nu avusese
copii cu Mărin, lucru pentru care unii o cǎinau şi alţii o fericeau. Ba s-a
făcut şi o anchetă încercându-se aflarea cauzei pentru care Mărin îşi pusese
capǎt zilelor. Nu s-a putut stabili nimic şi Mărin a început sǎ fie uitat şi de
sat, dar ce era mai grav şi de vǎduva lui, Ioana. Ba câte o voce mai
rǎutǎcioasǎ, seara, în faţa unei cǎni cu vin, în crâşma lui jupân Tănasie, spunea
cǎ la vǎduva lui Mărin s’aude seara şi dimineaţa de noapte, câinele lǎtrând; ba
unii se jurau cǎ l-au vǎzut prin capul gradinilor pe Colaie.
-‘’ Bǎ, v-am spus eu, cǎ nu-i lucru
curat, prietenia dintre Colaie al lu’ Lipici şi Marin al lu’ Sandu lu Din?’’,
zicea mai mult pentru sine, jupan Tanasie.
**
Dupa ce au trecut cei trei ani de doliu, Colaie s-a mutat în casa lui
Mărin, acum moştenitǎ de vǎduva acestuia. Satul a întors povestea pe toate
părţile, ca pânǎ la urmǎ sǎ se plictiseascǎ şi sǎ-i lase, pe cei doi tineri
amorezi, sǎ-şi vadǎ de treabǎ.
**
Ioana era fericită cu Colaie. El muncea de dimineaţa pânǎ seara. Pe ea o
cam cocolea. Însǎ de la o vreme, a bagat de seamǎ cǎ acesta se trezea noaptea
din somn, transpirat, ba câteodata bolborosea în somn nişte cuvinte neînţelese.
Credea cǎ totul se datoreazǎ muncii îndârjite pe care
acesta o făcea . Ioana i-a
zis, într-o searǎ:
-Colaie, n-ar fi bine sǎ mai fi luat pe cineva sǎ te ajute la muncǎ? Prea
te opinteşti cu toate şi mi-e teamă sǎ nu îmbolnǎveşti, Doamne-fereşte, cumva !
-Nu, sunt învǎţat cu munca de mic,
n-am nici pe Dracu!
**
-Domnule Şef de Post, vreau sǎ fac o
declaraţie. Mǎ ştii matale, sunt văduva lu Mărin al lu Sandu lu’ Din, ǎla de
s-a spânzurat acum patru ani, stau în capul satului.
- Te ştiu, nu trǎieşti cu ǎla al lu
‘ Lipici?
-Cu el, domn’ şef, dar cred cǎ am
făcut un mare pacat; de la o vreme am o bănuialǎ, cǎ de aia venii, sǎ v-o spun
şi dumneavoastrǎ.
-E, ia spune. Stai jos, colo, pe
scaunul ǎla şi spune.
-Domn şef, Colae ştie ceva de
moartea lui Mărin al meu. Se trezeşte noaptea din somn speriat, vorbeşte în
somn. De câteva ori l-am auzit când îl striga pe nume.
Nu e lucru curat, domn şef, credeţi-mǎ , nu-i lucru curat!
Dupa plecarea Ioanei, seful de post îşi
ia ajutorul cu el şi merge la casa lui Mărin. Colaie tocmai intra în curte cu
carul plin cu lemne.
-Colaie, mergi cu noi pânǎ la post.
Ne dai o declaraţie şi poţi veni sǎ-ţi descarci carul de lemne.
Colaie se uită la oamenii legii cam
pe sub sprânceanǎ. Atunci ieşea şi Ioana din casǎ. Colaie se uitǎ la ea lung şi
oftǎ din bǎierile inimii.
Colaie pleacǎ între cei doi. La post nici nu aşteaptǎ sǎ fie întrebat şi începe
sǎ mǎrturiseascǎ tot.
-Eu l-am spânzurat, domn şef.
Fusesem cu el la târg în satul vecin. Acolo l-am tot rugat cu rachiu, pânǎ când
am reuşit sǎ-l îmbăt. Nu de tot. Eu mǎ prefǎceam cǎ sunt şi eu beat. Am mai
cumpărat o sticlǎ pentru acasǎ. În pǎdure ne-am oprit şi nu l-am lǎsat pânǎ nu
l-am îmbǎtat rǎu de tot. Apoi cu funia boilor lui, o ascunsesem mai demult
acolo, l-am spânzurat. Asta e tot. Am facut-o pentru
Ioana . Blestemat a fost ceasul când am intrat la ei în casǎ. Am iubit-o, domn
şef, spune Colaie şi în colţul ochilor lasǎ sǎ-i curgǎ o lacrimă.
**
-
‘’Nu
v-am spus eu, cǎ nu-i a bunǎ prietenia dintre Colaie al lu ‘Lipici şi Mărin al
lu Sandu lu’ Din?’’, zicea jupân Tănasie punând rachiu în ţoi, de data asta în
gura mare.
Notă:
Publicat în:
- revista Memoria Slovelor, Nr.3, 2015;
- Revista online Confluențe literare, 15 aprilie 2015.
