Hai pe net!, căutătorul de povești
Biblioteca
Publică Locală Grădiștea, fidelă campaniei de incluziune digitală derulată în
România de Fundația EOS Romania, cunoscută sub numele de Hai pe net!, a căutat
de fiecare dată să răspundă cerințelor și să aducă în bibliotecă pe cei pentru
care calculatorul și internetul mai constituie încă o fata morgana.
Rodica la
bibliotecă, în fața unui calculator
Venind
în bibliotecă, Rodica exclamă: ”Este
pentru prima dată când văd așa ceva, muream și nu vedeam!” Se referea la
calculatoare.
Pentru
Rodica, o fată frumoasă și plină de viață născută în anul 1946, destinul a fost
implacabil!
- ”Eu
am rămas orfană de mamă de mic copil, la numai
6 ani, tata a rămasa cu 4 fete, eu am fost cea mai mică. Ne-a crescut,
dar cu greu! Celelalte s-au dus la casele lor, eu am rămas doar cu tata.”
Dar
parcă asta n-a fost de ajuns!
-” 17
ani i-am împlinit în București, în spital!”
Într-o
duminică, împreună cu niște prietene s-a urcat într-un tei să culeagă flori
pentru școală. Destinul lovește din nou! Cade!
-” La
coloană am avut două vertebre rupte și măduva puțin plesnită, nu întreruptă
definitiv.”
Urmează
ani mulți de tratament prin spitalele României, fără rezultate! O rază de speranță pare să apară atunci când
începe să meargă la tratament la o clinică specializată din Cehoslovacia. Dar,
fatalitate! Familia nu mai are bani să continue tratamentul, statul nu
intervine iar Rodica este condamnată! De data asta definitiv!
-” Eu
6 ani jumătate am stat numai cu fața în jos! Am făcut escare.” - pentru a-i se vindeca rănile de pe spate,
răni ce au lăsat urme adânci pe trupul ei tânăr!
-”
După ce mi s-au vindecat escarele, sora mea, Bibi, a făcut un memoriu, cum era
atunci, lui Ceaușescu pentru a mă trimite în străinătate. Și mi s-a aprobat. Am
fost la comisie la București. Mie între timp îmi reveniseră simțurile. Simțeam corpul. Eu dacă nu simțeam corpul nu
mă trimiteau în străinătate, în
Cehoslovacia. M-au trimis acasă și mi-au zis să aștept. Am așteptat câteva luni
și am făcut un nou memoriu către Ceaușescu pentru ca nu-mi venea niciun răspuns.
M-au chemat iar la București la o nouă comisie. Aici l-au întrebat pe tata dacă
are posibilitatea sa mă trimită. Tata a încuviințat și m-au trimis acasă, să
aștept să-ne comunice data când trebuie să depunem banii. ”
Rodica lucrând la un goblen
Aici,
Rodica face o pauză mai lungă, parcă a obosit rememorând scenele vieții ei
dramatice de copil și adolescent. Scene
ce parcă - i redeschid răni ce le credea demult închise! Ochii ei, atunci când
povestește, emană o tristețe contagioasă ce ne contaminează și pe noi cei care
ascultăm. Mă uit la Silvia, vecina ei, cea care a adus-o la bibliotecă, cu greu
încearcă să șteargă o lacrimă ce se încăpățânează să alunece pe obraz. Este o
atmosferă apăsătoare pentru toți cei prezenți în Sala de lectură a bibliotecii,
copii, tineri sau adulți! Momentul îl depășim tot cu ajutorul lui Rodica pentru
că reia firul povestirii.
-”
Tata a luat legătura cu surorile dânsului din București pentru a mă ajuta. Și
m-au ajutat! A depus, tata, 7 mii de lei pentru transport. Mi s-au aprobat două
luni și jumătate de stat în Cehoslovacia. Am plecat cu Gheorghe, cumnatul meu.
Eu am rămas acolo, el s-a întors. Acolo era foarte bine, făceam fizioterapie.
După două luni jumate am intrat iar in
comisie, să vadă dacă am recuperate ceva, dacă nu ne trimiteau în țară pentru
că era alții la rând. Văzând ca fac progrese în recuperare, mi s-au aprobat
alte două luni jumate. Eu am trimis acasă lui tata înștiințarea ca el să meargă
la minister să plătească pentru o nouă perioadă de tratament. Eu recuperam
foarte bine, am început să merg cu proteze la picioare între paralele. Simțul începea
să-mi revină bine. Apoi, comisia mi-a mai aprobat un stadiu, am stat
cu totul șase luni jumate în clinica respectivă. După aceste șase luni jumate,
directorul spitalului a vrut sa-mi mai prelungească șederea mea acolo, dar n-au
mai vrut ai noștri, motivând că mai sunt și alții de trimis. Au fost atât de
aspri, că n-au mai așteptat să vină însoțitorul să mă ia, m-au trimis singură
cu avionul în țară! De la avion am fost luată de o salvare și adusă acasă. După
o jumătate de lună am primit o scrisoare de la directorul clinicii din
Cehoslovacia prin care-mi cerea să mă întorc. Am făcut un nou memoriu la
autoritățile române, dar am fost refuzată! ”
O
nouă pauză apăsătoare, pauză în care Rodica parcă-și proiectează pe retină
acele clipe pline de dramatism din viața ei. Proiecții ce-i readuc în ochii ei
frumoși nori, nori de tristețe! Cu un oftat adânc reia ….
-” Am mai încercat prin țară, am fost la Sibiu,
București, dar fără rezultat. Nu se compara cu ce era în Cehoslovacia. Toată perioada
de stat în Cehoslovacia a costat pe tata vreo douăzeci și două de mii. Dar nu
m-a ajutat ministerul sau altcineva cu nimic, cu nimic nu m-au ajutat! Rămăsese
tata parcă patru mii de lei dator, nu mai avea de unde sa-i dea și l-au dat în
judecată. S-a judecat bietul Tata la Drăgășani, abia a găsit înțelegere să-l
lase să-i dea pe parcurs, că nu avea de unde să-i dea pe toți odată!”
Rodica alături de sora ei cu un goblen lucrat
Până
în anul 1995, lumea se limita la cât puteau cuprinde ochii prin ferestruța
căsuței părintești. În acest an primește
un cărucior. Preotul Lulu i-a făcut rost de el. Cu el va începe să umble prin
casă.
În anul 2000, două fete din vecini,
o scot pentru prima data din casă, după 38 de ani! O plimbă prin împrejurimi, o
duc la biserică.
-” Fetele m-au dus cu vorba că mă
duc până la poartă, apoi până la un vecin și tot așa până m-au dus la Olteț.
Mie îmi era rușine! … Apoi m-au plimbat fetele peste tot, m-au dus până și la
Pârâieni, la o soră de-a mea. Mi-au fost de ajutor, fetele! Pe când acum, fetele
și-au fiecare familie. Mă mai ajută Silvia. Eu trebuie să merg la Vâlcea la
control medical. Am mai multe complicații. Eu acum cu un ochi nu văd. Am avut glaucom
și n-am știut. Acum am amândoi ochii operați.”
Rodica
lucrează goblenuri din vânzarea cărora mai câștigă câțiva bănuți în plus pentru
trai, pe lângă un ajutor social de 293 roni primiți de la stat.
-” Goblenuri n-am mai cusut un timp.
Acum am început să cos din nou. Eu am
lucrat lasetă. Foarte multe lucruri aveam! ( și arată o stivă cam de 70
cm., poate mai mult!! ) Cine venea pe la mine și vedea – Rodico, mâini de aur ai! Ziceau! Nu aveam chei la
casă, plecam la biserică, și mi le-au furat pe toate, nu mi-au lăsat una! Una,
măcar să mă bucur de ea! Le aveam pregătite, nu să le vând, le aveam pentru
medici, atunci când mergeam prin spitale. Goblenurile nu-mi mai permit să le
cumpăr, sunt foarte scumpe! Lucrez când îmi mai aduce cineva vreunul! Și-mi dă
și mie, acolo pentru lucru, două trei milioane. Ce să fac, am și eu nevoie de
bani! Eu n-am cerut, cât mi s-au dat! Eu
de câte ori merg la Vâlcea, mașina mă costă un milion opt sute și mai trebuie
sa plătesc și însoțitorul. O pensie se duce pe un astfel de drum! Aș avea trei
goblenuri lucrate până m-ași îmbolnăvi cu ochii, le-ași vinde! Cât mi-ar ieși
și mie acolo, am mare nevoie de bani!”
Și vă rog să mă crede-ți că spunea
adevărul! Se citea asta în ochii ei triști, secătuiți de lacrimile vărsate
într-o viață de chin și lipsuri!
Îmi mărturisește că nu a fost
niciodată într-o bibliotecă, ar mai veni și altă dată, dar este dependentă de
cineva care să o ajute. Sora ei mai mare, are 78 de ani. Cu timpul va avea și
ea nevoie de ajutor! Ar dori să-și
împărtășească trista ei poveste de viață și altora și să afle povestea
altora care au fost încercați de viață ca ea. Este o fire comunicativă, plină
de vervă. Revine la pasiunea ei, goblenurile.
-”
Pentru mine cusutul goblenurilor este o ocupație și mi-e drag să fac asta! Dacă
aș putea, aș face din noapte zi să lucrez. Lucrez până la
două din noapte. Nu pot să dorm! Îl mănânc lucrul! Cred că de la Dumnezeu mi-e
dat!”
Goblenuri lucrate de Rodica. Sunt de vânzare.
Și
în ochii ei triști parcă se aprinde o luminiță. Bănuiesc că este acea luminiță
a bucuriei. A puținei bucurii din viața Rodicăi! Bucurie dată de Dumnezeu odată
cu harul de a coase! De a coase frumos! De a da din puțina ei bucurie și altora
prin cusăturile ei! Dar luminița se stinge repede! Norii cuprind din nou ochii
ei obosiți, bolnavi! Reia povestea…
-”Am
nevoie de medicamente. Sunt scumpe, scumpe! Eu n-am luat odată un medicament compensat!
Pentru ochi, tratamentul mi-l trimite de la Vâlcea. Aicea nu găsesc! Și nu mai
vorbesc, am și intern cu fierea, cu inima…! Ce să mai zic! Ce să mai zic! Eu la
sfârșitul lui aprilie trebuie să mă duc la Vâlcea, la control. Mă duc să fac un
ecograf. Trebuie să plătesc ecograful, analizele…ce-mi mai rămâne mie din
pensie? La mine cel mai greu este că
sora care mă îngrijește este în vârstă! Eu nu am avut nici surorile
celelalte de înțeles. La căsuța în care stau eu acum, am mai muncit după ce a venit această soră,
din greu, pentru că nu avea decât o camera făcută. A trebuit să ne împrumutăm
în bănci, o , nici nu vreau să mă gândesc prin ce am trecut și cu asta!! Am
crezut că eu fiind cea mai mica și fiind în situația în care sunt o să renunțe
la casă în favoarea mea! Ca după ce n-o să mai fie sora asta de mă îngrijește
să mă pot și eu descurca, să găsesc pe cineva care să aibă grijă de mine și să
rămână cu ceva după asta. Au fost contra, surorile! Au zis că este casa
părintească și au și ele drept! Am încercat să le înduplec, dar nu au vrut să
audă de așa ceva! Nu se gândesc la cât am cheltuit noi, eu, sora asta, cu tata,
… în urmă! Dacă ele dădeau iscălitură, poate găseam și eu pe cineva să-mi dea o
cană cu apă! M-ajuta și pe mine! Îi rămânea în urmă ceva, dar așa cine vine?! O
soră, parcă n-ar fii așa, dar nu vrea cea cealaltă!”
Și întărește vorbele cu un oftat! Un
oftat de om necăjit! Un om căruia viața i-a întors spatele! Un om căruia
semenii i-au întors spatele! Un om pentru care speranța zilei de mâine a murit!
Prin intermediul bibliotecii, Rodica
speră ca povestea ei să sensibilizeze opinia publică și poate cineva-i întinde
o mână de ajutor. Pentru ca Rodica chiar are nevoie de ajutor!
Fîrtat Ilie, bibliotecar
Biblioteca Publică Locală Grădiștea
