Şi EU?

   Şi  EU?

-Şi eu!

-Şi tu...ce?

-Ştii tu.Şi eu te iubesc.Pe tine, numai pe tine!

Cele mai frecvente conversaţii ale noastre aşa sunau. După atật de mult timp, ȋncă ȋmi sună ȋn minte şi inimă aceste cuvinte, glasul lui, mai presus de orice…

Ȋncă ȋi văd chipul privindu-mă cu o dragoste acaparatoare, copleşitoare, ce ar topi şi o stậncă; sentiment ce a devenit etern, la fel ca şi el.

Dragostea nu se ȋnchide de la robinet, nu există un buton on/off, ce simplu ar fi!

Atunci cậnd o poveste se ȋncheie, din motive atật de diferite, să poţi ȋnchide totul: amintiri,trăiri, sentimente, vorbe. Altfel, ai senzaţia că-ţi pierzi sufletul ȋntocmai ca piesele unui joc de puzzle şi nimeni nu va putea reaşeza bucăţile de suflet ȋn acelaşi fel. Poate imaginea va fi refăcută,dar nicicậnd nu va fi aceeaşi!

Nu,.. nu ştiu să mă despart de tine. Nu sunt în stare să urmez sfatul omului ales care a fost Octavian Paler şi să fac din povestea noastră  un moment festiv. Un moment însemnat, de care să ne amintim cu zậmbet în suflet, ca de o mare şi sărbătorească răscruce de destine. Dar, dacă aş putea să fac asta, ar trebui să te invit la despărţirea noastră. Am visa în culori de şampanie şi ne-am  împărtăşi cu dor şi voluptate fantasmele. Ne- am iubi până în zori, ca şi cậnd nimic nu ne-ar fi legat pậnă acum  şi ne-am descoperi pentru cea dintậi şi cea din urmă dată.

Ne-am întậlnit, am împărţit ceva, undeva, cậndva, ai plecat... Iar eu  îmi amintesc de venirea  şi de plecarea ta ca de două extremităţi ale unei drepte ce mi-a tăiat adânc prin viaţă şi prin gậnduri, cu tremurat de cuget şi veste de furtună... Cu spaimă şi nebunie, cu descărcare şi lacrimi cu zîmbete, şi furtună... Iar tu... tu o să iei cu tine parfumul părului meu din dimineţile în care te trezeai încătuşat în el.... şi nu mai voiai să pleci... Şi eu, ca orice femeie, credeam că va fi pentru totdeauna.

Şi EU nu ştiu dacă asta e cu adevărat, viaţă... Înclin să cred, cu aroganţa asumată a celor care au fost iubiţi cậndva, că e doar o amorţire dulce-amară, plină de amintirea a ceea ce a fost sau de visul a ceea ce ar putea să fie... viaţă, mai şi pierdem, din păcate. Chiar dacă îţi găseşti jumătatea, nu înseamnă că ai completat şi povestea. Eu însă mă tem că asta a fost şansa mea. Că astfel de scậntei ale sufletului, şoapte ale inimii, năluciri ale minţii nu mai am cum să simt. Că, omeneşte, nu se mai poate. Şi, tot omeneşte, nu am destulă putere să merg mai departe. Nu vreau să "îmi amintesc doar", vreau să "trăiesc încă". Nu vreau să clădesc ceva cậnd ştiu că sufletul meu nu va fi zidit acolo, ci va pluti spre alte şi alte castele. Nu mai vreau să caut. De ce să caut iar şi iar? Contează ceea ce ducem cu noi în suflet.

Chiar dacă zilele aleargă nemiloase fără să îl văd, gîndul la el îmi dă străluciri în ochi şi unduire caldă în glas. Chiar dacă nu are cum să îmi mai vadă izbậnzile, păşesc cu grijă şi cu folos, aşa încật să fiu sigură că ar fi mîndru de mine. Şi chiar dacă nu îl găsesc lậngă mine cậnd plậng sau rậd, mă agăţ de nebunia clipelor cậnd mă strîngea în braţe, întors acasă după o prea lungă rătăcire...

Şi  EU nu invoc fatalitatea sau destinul, nici nu îmi plậng de milă. E pur şi simplu voinţa mea. Nu mai vreau să mă gậndesc la ceea ce "se cuvine". M-am supus prea mult şi respectarea regulilor nu mi-a garantat fericirea, corectitudinea nu mi-a adus norocul, propria  cenzură a sentimentelor nu s-a compensat cu vreun beneficiu . Şi doar cậnd durerea va fi poate prea greu de zăvorật adậnc, adậnc, în suflet  şi îmi va fi cumplită truda de a o împleti cu existenţa mea, voi trece şi EU, ca o umbră, în acest teritoriu mort de după iubire şi voi recunoaşte: am pierdut!

Georgiana Fîrtat

Nota: Publicat in revista Memoria  Slovelor, Nr. 3, 2015