Evadarea
Să îi spunem Aylin. Se trezi din nou,
dar nu deschise ochii, era o dimineaţă ca oricare alta. O dimineaţă grea,
mohorâtă, o dimineaţă în aceeaşi cameră, în acelaşi pat, sub acelaşi acoperiş.
Pur şi simplu nu putea deschide ochii, pleoapele erau prea grele pentru ea,
greutatea lor o depăşea, era mult mai bine acolo unde fusese toată noaptea, în
visul acela dulce, aproape că-i simţise gustul de nectar, aşa îşi închipuia
Aylin că ar trebui să fie un vis, dulce ca nectarul şi frumos ca bobocul unui
trandafir.
În timp ce ea visa, scările începură
să scârţâie din ce în ce mai apăsat şi mai aproape de camera ei, pe Aylin o
cuprinse o frică de neînchipuit, un fior mai rece ca gheaţa îi pătrunse în
trupul micuţ, iar inima îi galopa fără oprire. Aşa păţise în fiecare dimineaţă
timp de 17 ani, deşi în acest timp ar fi trebuit să se obişnuiască cu
sentimentul, pentru ea era ceva nou în fiecare dimineaţă. Mama sa intră în
cameră, iar vocea ei ascuţită sfărâmă şi ultima bucăţică de linişte pe
care o avusese.
- Trezeşte-te, leneşo! Trebuie să mergi la şcoală, spuse mama.
Aylin nici nu
îndrăzni să o privească în ochii pe mama sa, se supuse imediat ordinului, aşa
era în fiecare dimineaţă, cu asta se obişnuise.
Avea acelaşi program în fiecare zi,
niciodată nu se abătuse de la vorbele mamei . Dimineaţa se trezea devreme,
deoarece trebuia să-şi facă curat în cameră şi să pregătească micul dejun
pentru întreaga familie, se întrebase de foarte multe ori de ce făcea ea lucrul
acesta, de ce oare îi revenea ei rolul de mamă pentru frăţiorii ei, când
propria mămucă stătea şi o privea cum pregăteşte masa. Mâinile ei micuţe
alunecau uşor prin aluatul turtiţelor dulci pe care obişnuia să le facă pentru
micul dejun. Frăţiorii ei o priveau înfometaţi, în ochii lor era o strălucire
uimitoare, pentru ei Aylin era mai mult decât surioara lor drăgălaşă, era tot
ce ei iubeau mai mult pe lumea asta, era îngerul lor păzitor…
După ce terminară de mâncat turtiţele,
Aylin îşi duse frăţiorii la grădiniţă iar ea se duse cu paşi repezi spre
şcoală. Odată ajunsă în clasă, se aşeză în bancă şi aşteptă profesorul,
pregătită să ia o notă mare. Se pare că profesorul întârzia, Aylin citea o
carte, în spatele ei se strânseseră colegii ei, se pare că bârfeau, ca în
fiecare zi de altfel, dar azi era ceva diferit, subiectul de bârfa era chiar
ea.
- Oare de ce nu vorbeau mai încet? se
întreba sărmana Aylin. Auzea tot, iar cuvintele lor nu erau tocmai plăcute.
Aylin avea lacrimi în ochi, încerca
din răsputeri să nu lase lacrimile să-i alunece pe obraji, dar degeaba, nu mai
putea îndura. Acasă era ocărâtă de mama sa, care nu-i lăsa răgaz nici să
respire. Luase bătaie în fiecare zi, avea spatele vânăt iar palmele îi erau
umflate şi sângerânde de la frecatul podelelor. Avea cearcăne mari, iar ochii
ei de un albastru azuriu erau întunecaţi de lacrimi şi faţa ei micuţă era
tristă, foarte rar dacă zâmbea, poate, doar atunci când îşi admira frăţiorii ei
dragi…atunci când îi vedea crescând sub ochii ei ca două steluţe răsărite din
mare.
La şcoală era ciudat, ea era cea
mai deşteaptă din clasă, era foarte isteaţă şi profesorii o iubeau. Lucrul
acesta stârnise invidia colegilor, care, vrând să-i facă rău scormoneau fel de
fel de vorbe urâte despre ea. Aylin nu jignise pe nimeni niciodată, singurul ei
păcat era că se născuse, aşa gândea în fiecare zi. Nu înţelegea de ce ea avea o
viaţă atât de grea, pentru ce o pedepsise Dumnezeu, uneori îşi pierdea încrederea
în El, dar apoi regreta, ceilalţi copii erau fericiţi iar ea nu, nu era corect.
Nu îşi găsea liniştea decât printre
cărţile ei, printre romanele pe care le citea, era absorbită de frumuseţea lor,
intra în pielea fiecărui personaj , îi plăceau atât de mult încât pierdea
nopţile citind şi adormind cu gândul la eroina din poveste.
Plecă de la şcoală, îşi luă
frăţiorii de la grădiniţă şi odată ajunsă acasă, se apucă de treabă ca de
fiecare dată. Într-o clipită trecu şi ziua, afară se întunecase şi Aylin se
pregătea să deschidă un nou roman, era atât de obosită şi tristă…Vroia să
evadeze din lumea asta, se duse încet la geam şi privi afară. Era o noapte
neobişnuit de liniştită, nu se auzea absolut nimic, nici cel mai mic zgomot, nici
cea mai mică adiere, totul părea adormit. Pe Aylin o cuprinse frica, era ceva
foarte ciudat la mijloc. Îşi simţea trupul greu . Nu mai avea nici un fel de
energie, se simţea ca o adiere, ca o petală purtată de vânt spre cer. Credea că
totul este doar un vis, aşa că închise ochii cu speranţa că se va trezi şi
totul va înceta în cele din urmă. Totul…
Georgiana Fîrtat
Nota: Publicat in revista Memoria Slovelor, Nr. 1-2, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu