De Sfântul Gheorghe

 De Sfântul Gheorghe

-”Ioane, mergem deseară după fag? ” -  îl întrebam pe tovarășul meu din copilărie cu care făceam multe năzbâtii.

A doua zi era Sf. Gheorghe și conform tradiției trebuia să aducem crengi de fag să le pună părinții dimineața în poartă, la casă și leauri. Ba erau de trebuință și la cimitir, când se duceau la tămâiat se puneau ramuri de fag la morminte. Ori cu aducerea fagului acasă eram responsabili noi, copiii. Între noi, copiii, se crease așa o întrecere, cine aduce cele mai frumoase ramuri de fag și cele mai multe. Aduceam de împărțea mama și pe la vecinii  din mahala.

-”Merg, dar să plecăm mai devreme  să avem timp să tăiem ramuri frumoase. Te aștept la mine. Trecem Dobricea și o luăm pe Belei la deal.”

-”Bine, așa rămâne, vin la tine”.

Pădurea de fag era la ceva distanță de sat iar aducerea lui presupunea un oarecare efort. Noi luam cam întotdeauna din același loc, de la Fântâna Rece. Acolo, în buza unui mal, era o fântână cu ghizde de lemn, cu o apă limpede și rece. Cât de veche era această fântână e greu de stabilit! Bunicul meu, care luptase în două războaie mondiale, spunea ca o știe acolo de când era copil iar bunicii săi la fel. Doar ghizdele, care nu știau de gluma timpului, le mai schimbau din când în când.

Zis și făcut. Pe la chindie, cu vorba mamei, închid oile și înarmat cu un topor merg la prietenul meu ce mă aștepta.

-” Mumă, vedeți că diseară joacă banii, mânca-iar mama de copii, poate găsiți voi comoara” – are grijă să ne atenționeze bunica lui Ion, țața Lina, o bătrână peste care anii ce-i petrecuse lăsase urme adânci.

Știrea acesta ne-a făcut ca la amândoi în același moment să ne treacă prin cap aceeași idee năstrușnică; să încercăm să-i păcălim pe eventualii amatori de comori ce ar sta la pândă în seara aia.

Ne-am înțeles din priviri în ceea ce avem de făcut. Prietenul meu pune într-o plasă o cădelniță, câteva cârpe și o sticluță cu gaz. Nu i-a fost greu să subtilizeze și o cutie cu chibrituri.

Ce, nu știți ce este aia o cădelniță?  Vă văd pe chip mirarea!  Nu, cădelnița noastră nu are nici-o legătură cu acea cădelniță folosită la biserică! Noi o construiam dintr-o cutie de conservă de pește pe care o găuream lateral iar prin găuri treceam o sârmă mai lungă drept toarta. Această toartă avea aproape un metru, ca să nu ne ardă la mână focul ce-l aprindeam în cutie din cârpe îmbibate în gaz. Aceste cădelnițe ne luminau serile de joacă din vară până-n toamnă sau pescuitul cu furculița pe Olteț.

Plecăm noi hotărâți pe fapte mari la pădure, tăiem crengile de fag cele mai frumoase și le aducem cât mai aproape de casă, le ascundem și ne întoarcem, dar de data asta nu la pădure, ci undeva unde se știa în tot satul că ar juca banii. În Piscu Mic.

Stabilisem tactica și drumul de întoarcere spre casă ca să evităm să ne întâlnim cu cineva și să ne demascăm. Ne-am ascuns după o leasă de mărăcini și am așteptat să se întunece bine. Trebuia să ne grăbim că dacă răsărea luna, ne cam strica toată șmecheria. Tactica noastră era simplă. Aprindeam cădelnița, lăsam focul să pâlpâie de câteva ori, apoi cu o cârpă mai mare și mai groasă îl înăbușeam, stingându-l. Am procedat așa de câteva ori în puncte diferite ale dealului, alese strategic, ca focurile să fie vizibile din sat.

După ce ne-am făcut jocul, pe căi lăturalnice, ne-am întors acasă cu fagul fără să povestim la cineva ceva.

La o săptămână am trecut pe acolo, absolut ” întâmplător. ” Tot Piscul Mic arăta ca după bombardament, numai gropi. Unele mai adânci și mai late decât altele. Era dovada clară că acolo se muncise zdravăn!

A trecut un an de la întâmplarea cu pricina și iată-ne din nou după fag hotărâți să le facem festa și anul acesta căutătorilor de comori. Am procedat la fel ca anul trecut. Doar că nu am luat în calcul posibilitatea ca aceștia să se fii prins de figură și să încerce să ne joace și ei renghiul. Acest lucru ne-a fost fatal. Siguri pe noi, cu lecția învățată, ne-am dus mai târziu la locul cu pricina. A doua mare greșeală. Cei păcăliți cu un an în urmă au ajuns înaintea noastră și erau ascunși după niște lese de mărăcini. Noi nu i-am văzut. Când ne-am început jocul banilor și am aprins cădelnițele, ei ne vedeau foarte bine unde suntem și ne-am pomenit în cap cu niște pungi aruncate de către aceștia. Doamne ce mai duhoare! Ne-am trezit în câteva secunde spoiți din cap până la picioare cu căcat. Pentru noi a fost un dezastru total. Am rămas descumpăniți, nu știam ce ni se întâmplă.

Ne-am dezmeticit puțin mai târziu când i-am auzit fugind, hohotind de râs, spre satul din vale. Era prea târziu să ne mai ducem după ei.

Culmea a fost că nici în ziua de azi nu știm cine ne-a făcut-o! Nu spun că beleaua mare a fost că toată vara la colectiv, muierile n-au avut altă temă de discuție decât pățania noastră. Aflată evident, nu de la noi, ci de la cei care ne prelucraseră.

Fârtat Ilie

Notă:

Publicat în Confluețe Literare, 06.02.2015

La Fântâna lui Uţoiu

La Fântâna lui Uţoiu

            -Ai auzit, fǎ, ce a pǎţit Costandin al Veti lui Ion asearǎ? o întreabǎ Elisaveta lui Giuran pe vecina de peste drum, Ioana lui Cârna, cu care se întâlni la ciutura din capul uliţii, unde veniserǎ cu vedrele la apǎ.

            -N-am auzit, fǎ, Doamne iartǎ-mǎ, nimic. Da ce’a pǎţit? Lasǎ, cǎ-ţi scot eu apǎ şi dumitale, îi rǎspunde Ioana în timp ce-i vǎrsa în vadrǎ o gǎleatǎ de apǎ.

            -N-auzi, fǎ, cǎ a pierdut vacile şi a plecat sǎ le caute pe la Via Irizii. Tot cǎutându-le, l-a prins noaptea.”

            -Vacile, mǎcar le-a gǎsit, pǎcatele mele? o întrerupse curioasǎ, Ioana lui Cârna.

            -Le-a gǎsit, fǎ, le-a gǎsit. Apucaserǎ pe la Podul lui Florian, prin pǎdure. Întunecase bine de tot când a dat de ele. Le-a luat dindǎrǎt şi a luat-o cu ele sǎ coboare pe la Fântâna lui Uţoiu.

            -Da, de ce, Doamne apǎrǎ-mǎ! s-a mai întors la vale şi n-a luat-o drept în vale sǎ coboare pe la Dode Bǎdeacu şi-o lua la urmă pe drum la vale. Nu se poate abţine Ioana sǎ n-o întrerupǎ pe Elisaveta.

            -Ei şi dumneata, acum! Cred cǎ i s-a pǎrut mai aproape pe’ci. Acum lasǎ-mǎ, sǎ-ţi povestesc. Când ajunsǎ la fântânǎ se întâlni cu o femeie cu o vadrǎ cu apǎ-n cap. El crezu cǎ e Ţaţa Mǎriţa, fǎ, a lui Lisandru Şchiopu, ǎla de a fost înfiat de Uţoiu înainte de a muri. Se vǎzu nevoitǎ Elisaveta sǎ-i explice Ioanei care o privea nedumeritǎ.

            - Aha, acum ştiu de care zici, Ţaţa Mǎriţa! Pǎi, Doamne iartǎ-mǎ, şi ţaţa asta cum o fi putând sǎ stea acolo singurǎ?

            -Ei sǎraca, unde ai vrea sǎ se ducǎ acum decǎt la cimitir în Valea Vii; când, Doamne fereşte i-o suna ceasu? Da, lasǎ-mǎ, fǎ, sǎ-ţi spui mai departe cǎ mǎ grǎbesc cǎ lǎsai, pǎcatele mele, o oalǎ cu fǎsui pe foc; s-o fi şi stins focul, decând mǎ întâlnii cu dumneta!

            - Hai, fǎ, spune odatǎ! cǎ mǎ fǎcuşi curioasǎ. Sǎ ştii dumneata, cǎ şi eu mǎ grǎbesc cǎ lǎsai mǎmǎliga pe foc.”

            -N-auzi,fǎ, cǎ bietul om crezând cǎ este Ţaţa Mǎriţa, i-a dat bunǎ seara şi-a ‘ntrebat-o ce mai face?! Şi s-a pomenit fǎ cu necuratul, cǎ necuratul a fost, cǎ s-a lungit odatǎ şi-a trecut peste el şi peste pǎdure şi-a pierit. Bietul om! şi-a fǎcut semnul crucii şi a mânat vacile acasǎ fǎrǎ sǎ mai priveascǎ înapoi.

            -Bine, Doamne, iartǎ-mǎ, cǎ nu l-a pocit! zise Ioana, fǎcându-şi semnul crucii.

            -Bine, cǎ nu l-a pocit sǎracu! Când a intrat în casǎ era galbin ca şofranu. Biata Floarea, nevastǎ-sa nu ştia ce sǎ facǎ, sǎraca. Pǎi n-auzi, fǎ, c-a intrat în casǎ galbin ca şofranu şi tremura tot şi bolborosea nişte cuvinte ne’nţelese? Biata femeie a dat fuga la Fierǎreasa sǎ-i descânte. Cred cǎ dacǎ nu-i descânta Fierǎreasa murea de spaimǎ! I-a descântat asta de Muma Pǎdurii şi de sperieturǎ. Abia dispreziuǎ îşi reveni şi începu sǎ povesteascǎ prin ce a trecut. Azi, toatǎ ziua zǎcu. Abia pe la amiaz’ mâncǎ şi el o ţârǎ de lapte. Îşi încheie Elisaveta povestirea, pe care o auzise şi ea de la Mǎrioara lui Chioru când se întâlniserǎ în fundul grǎdinii, care la rândul ei o auzise de la ....

            Îşi luarǎ vedrele de apǎ în cap şi plecarǎ grǎbite, fiecare spre casa ei, nu înainte de aş face semnul crucii, amintindu-şi probabil fiecare de treburile rǎmase neterminate acasǎ.

Firtat Ilie 

Notă: 
1. Publicat în Povestea Vorbii
2. Publicat în Confluențe literare, 31 ianuarie 2015

Comoara blestemată

Comoara blestemată

Primind  din partea scriitorului Ion Nălbitoru, în format electronic, romanul ,,Comoara blestemată’’, ca premiu, citindu-l, mi-am adus aminte de romanul lui Blasco Ibanez,  Casa Blestemată. Am încercat să-mi dau un răspuns, care să mă mulţumească, cu privire la faptul că de atunci am evitat să mai citesc cărţi cu o astfel de temă. Probabil o reminescenţă ancestrală a ţăranului din mine nu-mi permitea să intru în legătură cu lumea tenebrelor. Din tată în fiu, ţăranul român şi-a scuipat în sân, făcându-şi crucea mare de fiecare dată când auzea pomenindu-se numele Prinţului întunericului, Satan. În credinţa populară, nici numele acestuia nu-l puteai pomeni fără să-ţi atragi asupra ta răul al cărui reprezentant este, după scăpătatul soarelui. Probabil, în ideea de a păcăli într-un fel anume atragerea asupra sa a răului, ţăranul român a găsit mai multe variante de nume pentru acesta. Astfel Satan poate fi întâlnit şi ca Dracul, Necuratul, Diavolul, Ăl cu coarne, Belzebut, Demonul, Aghiuţă,  Încornoratul, Naiba, Tartorul, Scaraoţchi, Michiduţă, Sarsailă,  Împeliţatul,  Cel-din-baltă, Ducă-se-pe-pustii, Ucigă-l-crucea, Ucigă-l toaca,  Spurcatul, Şeitan, Balaurul, Blestematul, etc. şi lista cred că este cu mult mai lungă.

În Comoara blestemată, romanul semnat de Ion Nălbitoru,  distingem două părţi; una ce are la bază o legendă a unificării celor 3 ţinuturi arhaice - ,,Severinelor, Gorjiilor şi Vâlcelelor’’,  într-o structură statală de sine stătătoare - şi o a doua parte ce se desfăşoară în epoca contemporană cu căutători de comori, testamente şi urmaşi ai eroilor din vremurile de mult apuse.

În cele 13 capitole ale romanului, parcă şi numărul acestora predestinat, se desfăşoară o luptă contnuuă între bine- reprezentat de cei cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste pentru glia strămoşescă şi rău – reprezentat de forţele deslănţuite ale întunericului, sub diferitele sale înfăţişări. Pentru că trebuie să recunoaştem că dacă autorul a vrut să creeze un roman care să fie citit doar ziua sau de cei curajoşi,noaptea, în mare măsură a reuşit. Voluptatea cu care descrie evenimentele crează scene pline de fantastic şi grotesc. Lecturând acest roman, de la un capăt la altul nu faci altceva decât să te plimbi printr-o lume fantastică, plină de demoni, de oameni – demoni și de grotesc.

În naraţiune intâlnim o lume în care forţele malefice se deslănţuie de parcă cineva a uitat voit porţile ,,Iadului’’ deschise slobozind în lume tot răul, sau mai rău, de parcă iadul s-a mutat aici, pe pământ, între oameni.  Şi pentru a instaura teroarea şi a băga frica în oameni, Satan îmbracă diferite forme, balaur cu mai multe capete, şerpi, chipuri hidoase, păsări răpitoare, animale sălbatice, demoni cu chip de om, etc.

Necuratul ştie să exploateze la maxim slăbiciunile omeneşti, deşertăciunile după care aleargă, glorie, putere şi aur. Toate fiind pentru om ca un blestem. Cei atinşi de aceste patimi înşelătore îşi vor vinde sufletul, mai de vreme sau mai târziu, lui Satan, cel care le garantează împlinirea lor.

Înfruntarea dintre bine şi rău atinge apogeul în capitolul al II-lea - sub semnul ,,Blestemului’’. Aici căpitanul Preda înfruntă pe Scaraoschi cu paloşul ridicat deasupra capului, ca pe o cruce, rostind, un fragment din acel  descântec folosit milenar de către popor în alungarea demonului. “…Dispari ,Satano, în unghierele tale întunecate, în locuri neumblate, sau blestemate. …. Dar lasă omenirea cu necazurile, bucuriile şi păcatele sale să fie judecată de Domnul, nu de tine, împărat al întunericului! ” Efectul este devastator pentru Necuratul. “Deodată o lumină strălucitoare inundă pădurea . Urlete lugubre se sting treptat în ecouri, iar balaurul se transformă într-un vârtej şi dispare în adâncuri.” Pentru că  în această luptă inegală dintre om şi Demon, omul cere și primește ajutorul lui Dumnezeu care înseamnă iubire, lumină.

            Romanul ,,Comoara blestemată’’, se înscrie cu succes pe linia romanului fantastic,tip horror, în care moartea, diavolul, vrăjitoarele, aurul și setea de puterea, într-o simbioză nefericită încearcă să pună stăpânire pe o lume a binelui, a iubirii, a frumosului.

De ce mi-a plăcut romanul ,,Comoara blestemată’’? Pentru că autorul, prin mijloace relativ simple, reuşeşte să aducă în actualitate teama ancestrală a omului faţă de puterile întunericului. Eroii romanului, indiferent de epoca în care au trăit, sunt stăpâniţi de aceleaşi vicii, de aceleaşi deşertăciuni. Şi ca orice naraţiune care se respectă, în care se confruntă binele şi răul, fiecare cu mijloacele sale, romanul ,,Comoara Blestemată’’ are un final fericit. Blestemul este spart şi  ultimul descendent al principilor Valdescu, Pătru, intră în posesia testamentului străbunului său ce-i dă drept de moştenire asupra comorii şi castelului familiei. Dintr-un muritor de rând, ajunge să devină un prosper om de afaceri.

Ilie Fîrtat

Grădiştea, ianuarie 2015

Biblioteca Grădiştea mai bogată cu o mie de cărţi

Biblioteca Publică Locală Grădiștea, se numără printre fericiții câștigători a unui  grant de 1000 de cărți grație aplicației depuse la Programul de Granturi  ” BOOKS 4 YOUTH ”  susținut de Fundația ” Mereu Aproape.” Fundația a oferit inițial 50 de pachete  a câte o mie de cărți, din literatura română, pentru 50 de proiecte declarate câștigătoare după etapele de jurizare. Dar datorită numărului foarte mare de proiecte depuse – peste 500 – Fundația  ”Mereu Aproape” a suplimentat  cu încă 20 de pachete proiectul, astfel au fost declarate câștigătoare 70 de proiecte. Printre acestea și proiectul propus de Biblioteca Publică Locală Grădiștea, județul Vâlcea.

În cadrul acestui Program au fost depuse proiecte de către ONG-uri, instituții de învățământ, instituții de cultură și alte entități non-profit din România și Republica Moldova, cu personalitate juridică și care pot beneficia de sponsorizări în condițiile legii.

În concurs au putut fi înscrise proiecte de orice fel, cu condiția să aibă în centrul atenției copii și tineri iar aplicantul să nu mai fi primit granturi similare din partea Fundației ”Mereu Aproape ”în ultimii 2 ani.

Câștigarea unui astfel de grant, pentru Biblioteca Publică Locală Grădiștea cu Proiectul ”Grădiștenii și Biblioteca împreună,” a însemnat o gură sănătoasă de oxigen. O mie de volume de carte românească intrată în fondurile acesteia vor revitaliza biblioteca și va face ca cei care, în ultimul timp nu au mai găsit oferta bibliotecii interesantă, să se întoarcă în bibliotecă pentru lectură. Și când spun asta am în vedere în primul rând elevii Liceului Teoretic din localitate și studenții, dar nu numai aceștia.

Ca parte importantă a Proiectului a constituit-o contribuția Primăriei Grădiștea la preluarea și transportul pachetelor de cărți de la depozitul din București.

Fîrtat Ilie,

bibliotecar Biblioteca Publică Locală Grădiștea, jud. Vâlcea 

Păcat că te-am cunoscut atât de târziu, Maestre Petre Petria!

 Păcat că te-am cunoscut atât de târziu, Maestre Petre Petria!

               

Era prin vara lui 1995. Căutam febril un loc de muncă și dus de noroc am ajuns la Biblioteca Județeana, avea sediul lângă podul Vinerii Mari, să întreb despre postul de bibliotecar de la Grădiștea. Acolo l-am cunoscut pe domnul Petre Petria. De la domnia sa am primit primele informații despre ce înseamnă să fii bibliotecar dar mai ales în ce constă un examen pentru ocuparea unui post de bibliotecar într-o bibliotecă publică. A fost concursul, am avut norocul să câștig râvnitul post și iată-mă bibliotecar!

Domnul Petria a fost cel care m-a modelat și m-a format ca bibliotecar. După fiecare întâlnire trimestrială de la Biblioteca Județeană, după fiecare întâlnire în teritoriu cu domnul Petria mă apropiam mai mult de ceea ce înseamnă să fii bibliotecar.

Mi-amintesc cu multă plăcere de vizitele de la Grădiștea, de întâlnirile prilejuite de concursul ” Cea mai bună Bibliotecă Publică Locală din județul Vâlcea ”, de întâlnirile din Biblioteca Județeană ocazionate de diferite evenimente culturale, sau pur și simplu întâmplătoare, de corespondența scrisă sau de convorbirile telefonice .

Dar marele merit al domnului Petria, în ceea ce mă privește,este acela că mi-a insuflat dragostea pentru scris. De câte ori ne întâlneam insista să scriu despre bibliotecă, despre istoria comunei , depre obiceiurile şi tradiţiile locale și să încerc să realizez monografia comunei Grădiștea. Și după atâta insistență, iată că în anul 2004 l-am invitat pe Maestru la Biblioteca Județeană Vâlcea să participe la prima mea lansare de carte ”Grădiștea, file de istorie” , prima lucrare monografică tipărită despre comuna Grădiștea , lucrare realizată în colaborare cu soția mea,  Fîrtat Ioana, învățătoare. Și cum gheața fusese spartă, iată că sub sfatul și îndrumarea domniei sale au mai apărut încă 2 volume, în 2007 ”Grădiștea, pagini de dor” , o culegere de folclor din Grădiștea și în 2010          ” Monografia învățământului grădiștean, 1840-1989”. Așa am prins curaj și am continuat să public mai multe articole – urmând sfatul maestrului meu – despre bibliotecă, despre obiceiuri și tradiții, despre istoria comunei mele in diverse publicații tipărite sau on-line.

Numele lui Petre Petria se leagă de foarte multe titluri de carte, dar Maestrul a excelat și ca editor de presă, când spun asta am în vedere revista ” Memoria slovelor”, al cărei director a fost și-n paginile căreia și-au făcut loc și câteva articole scrise de mine.

La lansarea numărului din 2013, lansare făcută la Biblioteca Județeană Vâlcea, a fost ultima dată când am mai vorbit….Eu am fost puțin contrariat de faptul ca Maestrul nu-mi mai răspunsese la telefon, neștiind că este bolnav, l-am întrebat ce s-a întâmplat! Cu tristețe în glas și cu resemnare mi-a povestit despre boală, despre enigma apariției ei, despre medici, etc. .. La despărțire, ne-am îmbrățișat și  pe  un ton ce n-am să-l uit niciodată mi-a zis ”- Ilie, păcat că ne-am cunoscut așa de târziu!”.

 Atunci n-am înțeles prea multe, am crezut că este o vorbă spusă în vânt şi că nu este așa de grav, că nu se va lăsa învins așa de ușor și de repede de boală! N-am crezut că este ultima dată când vorbim!  Abia când colegii din Biblioteca Județeană mi-au dat cumplita veste despre trecerea la cele veșnice a Maestrului, am realizat câtă dreptate a avut! Păcat că te-am cunoscut atât de târziu, Maestre Petre Petria!

                                                                                                               Fîrtat Ilie, bibliotecar

               

                Notă: Publicată în Personalități vâlcene – în memoriam Petre Petria, Editura Rotipo, Iași, 2014, pag. 107.