Hestia
Copil fiind, mergeam adesea în vacanța
de vară la Cetate, în excursie, împreună cu profesorul de istorie. Aici, după o
lecție autentică de istorie locală, presărată cu multe aplicații practice
precum confecționarea unui arc cu săgeți, a unui adăpost din ramuri de stejar
și furișarea în spatele dușmanului, încingeam un meci de fotbal, iar seara,
ajunși acasă, rupți de oboseală după un drum atât de istovitor și după o
partidă de fotbal epuizantă picam morți, uitând de foame și de sete.
Cu greu le venea părinților să creadă că
odraslele lor, care nu intrau în casă până la miezul nopții, se culcă odată cu
găinile! Pentru că, vacanță fiind, ne strângeam în fiecare seară în ulița
satului și ne jucam de –a v-ați ascunselea, hoții și vardiști și alte jocuri pe
care le inventam după vizionarea vreunui film de acțiune la Căminul cultural,
toți copiii din mahala. De multe ori, câte un vecin mai cârcotaș, pe motiv că
nu se poate odihni de hărmălaia stârnită de noi, ne mai luau în tăbârcă, ba ne
mai făcea și de ocară a doua zi pe la părinți. Suportam morala, de multe ori
făcută și cu nuiaua sau alte pedepse pe măsura faptelor și seara, uitând de
toate promisiunile făcute, o luam de la început cu și mai mult avânt.
Peste ani, cu frumusețea acelor
clipe încă în suflet, am ajuns iar la Cetate. De data asta singur. Mi-am
instalat cortul chiar in incinta cetății, hotărât să-mi petrec noaptea, o
noapte frumoasă de vară, caldă și înstelată brăzdată de o lună argintie cât
roata carului, pe unul din locurile cele mai dragi copilăriei mele. După ce am
umplut termosul cu apă proaspătă de la izvorul ce-și poartă firicelul de apă
chiar de sub cetate, am adunat câteva brațe de surcele din pădurea din
apropiere pentru întreține un mic foc menit să alunge, peste noapte, eventualele
animale sălbatice, dar mai ales țânțarii ce devin extrem de sâcâitori pe o
astfel de vreme.
După isprăvirea acelor preocupări
gospodărești, care au ocupat destul timp, deja instalându-se întunericul, am
servit o cină frugală și am aprins focul, în fața cortului, într-o vatră improvizată din pietrele ce
abundă în zonă. Am lăsat cortul deschis, închis doar cu plasa de țânțari, și în
jocul fantastic de umbre creat de flăcările focului pe care am mai pus o
buturugă cu gândul să țină focul viu cât mai mult, m-am lansat într-o plăcută contemplare a unei
porțiuni destul de generoase de cer oferit de deschiderea cortului, cer
încărcat de stele strălucitoare, lăsând frâu liber amintirilor ce mă năpădeau.
**
Cetatea se ridica maiestoasă pe
culmea dealului, străjuind drumul ce vine de la cetatea Sucilor, Sucidava și
urcă spre Sarmisegetusa, în inima munților. Cetatea, construită din valuri de
pământ întărite cu piatră pe care au ridicat ziduri trainice de apărare din
trunchiuri de stejari, în vremuri de restriște, adăpostea poporul frumoasei
regine Hestia, până trecea pericolul.
Hestia, prin venele căreia curgea
sângele aprig al unor înaintași viteji ce străjuiseră culmea dealului de mai
multe generații, nu reușise să-l convingă pe bătrânul ei tată că ea este la fel
de puternică și de vitează ca oricare dintre flăcăii neamului, cu care nu ezita
să se ia la întrecere în mânuirea armelor! Și nu de puține ori ieșea
învingătoare, spre satisfacția acestuia. Dar viteazul Zoltes, se stinsese la o
vârstă venerabilă cu inima strânsă că nu a fost milostivit de zeița Bendis cu
un băiat care să-i ducă mai departe vitejia!
În zadar ceruse Zoltes în Sfatul Bătrânilor
să fie ales un nou rege. În zadar le spunea
că spre binele neamului trebuia ales un nou rege. Toți acești bătrâni
războinici, sătui de câte văzuseră în viața lor tumultoasă l-au refuzat și cu
toți au hotărât ca Hestia să-i conducă! Curajul,
vitejia, înțelepciunea dar și frumusețea ei au atârnat greu la luarea acestei
decizii. Prin toate aceste calități, Hestia se făcuse iubită de întregu-i neam.
Această dovadă de dragoste din partea poporului pentru Hestia parcă a mai
oblojit sufletul bătrânului Zoltes ușurându-i plecarea la strămoși în fața
cărora urma să dea socoteală pentru faptele sale.
Dar zeița Bendis nu se arăta nici cu
Hestia prea generoasă. În zadar încercaseră flăcăii s-o curteze, inima acesteia
se arăta la fel de greu de cucerit ca și cetatea de pe culmea dealului. În van
vorbise și bătrânul ei tată că i-avenit vremea măritișului și că trebuie să se
așeze la casa ei, Hestia le răspundea tuturor, râzând că încă nu-i vremea
trecută și că o să facă și pasul acesta atunci când vor hotărî zeii.
**
Era o iarnă cumplită. Crivățul sufla cu putere
troienind nămeții. Stejarii trosneau sub greutatea zăpezii. Lupii, urlau prin
desișuri. Bătrânii spuneau că nu văzuseră în viața lor o iarna mai câinoasă ca
asta. Sufereau de frig și animalele, nu numai oamenii! Ca să se mai
încălzească, dar să le și ferească de atacul lupilor, care pe o astfel de vreme
deveniseră foarte îndrăzneți, noaptea le închideau în cetate.
Hestia, frumoasa regină getă, după ce
s-a sfătuit cu bătrânii, în înțelepciunea-i recunoscută, a hotărât ca întreaga
suflare să părăsească cetatea și să ia drumul muntelui să se adăpostească în
Peșteră. Peștera le mai oferise și în alte vremuri de restriște adăpost. De
câte ori nu ascunseseră acolo copiii, femeile și bătrânii când cei care se
vânturau prin lume după pradă veneau peste ei! Se ascundeau până când erau
aruncați în praful drumurilor pe care veniseră
de către luptătorii viteji ai neamului.
Hestia poruncise să se facă tărgi din
prăjini de lemn legate de cai pe care să se pună proviziile, copiii, bătrânii
și bolnavii. Tinerii și bărbații în putere, înfășurați în blănuri de oaie, conduc
turmele de oi, boi, vaci și cai. Din Cetate pornește spre munte o lungă
coloană. În frunte animalele mari, să deschidă pârtia, urmate de turmele
de oi, apoi caii cu proviziile, iar
oamenii în putere încheiau coloana.
În acele vremuri, zei erau mai aproape
de oameni, de nevoile și suferințele lor.
Zebeleizis, zeul fulgerelor și tunetelor, ce-și avea sălașul în
subteranele muntelui, întruchipat
într-un bărbat chipeș, cu barbă neagră și stufoasă, o zărește pe frumoasa
Hestia în mijlocul poporului său. Inima acestuia se topește. O stare de
neliniște necunoscută până atunci pune stăpânire pe zeu. El care stăpânea
puterea fulgerelor și tunetelor, el care stăpânea focul universului ajunse să
fie mistuit de foc. Dar de un alt fel de foc. Focul dragostei! Acel foc ce nu-i
ocolește nici pe oameni nici pe zei! Cei atinși de acest foc din oameni devin
zei iar din zei devin oameni! Să fi fost mâna lui Bendis?
**
Pădurea răsună de chiotele și strigătele de bucurie ale unui
popor ce petrece. Fluierele se întreceau în doine și hore iar oamenii băteau
pământul cu picioarele, în ritmul acestora, în jocuri vioaie. Cei mai în
vârstă, făcând în ciudă perechilor de flăcăi și fete, conduceau jocurile.
Printre ei se mai sumenea câte un unchiaș cu câte-o babă spre deliciul celor de
pe margine. În jurul unor mese întinse pline cu bucate, poporul petrecea la
nunta reginei lor. Pentru că Hestia făcea pe voia zeilor și poporului său. Își
dăruise inima chipeșului Zebeleizis.
Zebeleizis rămâne alături de frumoasa
lui regină, Hestia, să poarte de grijă
poporului lor. El, printre altele, îi
învață pe oameni să folosească focul. De acum încolo, iernile, oricât de aprige
vor fi, vor putea fi petrecute mai ușor.
Regina Hestia și zeul Zebeleizis
dăruiesc poporului lor conducători puternici, cu dragoste de oameni ce vor fi
pavăză cetății și împrejurimilor. De milenii, din generație în generație,
poporul i-a venerat ca pe zei, zeița Hestia și zeul Zebeleizis.
**
Luna scaldă cu dărnicie poiana cu
lumina-i argintie. Un strigăt răgușit se aude în noapte nu departe de cortul
meu. Mă trezesc și-mi trebuiesc câteva secunde bune să mă dezmeticesc din visul
avut și să realizez unde sunt. Încă-mi sunt vii în minte sunetele de fluier și
doinele din vis. Se aud iar acele țipete, de data asta realizez despre ce este
vorba. Deschid ușor plasa de țânțari a cortului și ies tiptil din cort. Nu
departe de mine, în mijlocul poienii, un cârd de căprioare pășteau liniștite
sub atenta supraveghere a unui superb țap! Din când în când, rotindu-și capul
să cuprindă toată poiana cu privirea, mai slobozea în noapte câte un țipăt.
Ecoul lui se spărgea în valea adâncă a cetății de stejarii poleiți în argint,
stejari ce căpătau forme umane ca și cum vechii locuitori ai acestor locuri se
porniseră într-un dans fantastic.
Fîrtat
Ilie
Nota: Participat la concursul de creatie
de la Brezoi, 2014.
Premiul special
al juriului.
Aparută în : Radio Metafora, Confluente literare , Republica Artelor, Memoria Slovelor - decembrie 2014, Art-Emis- ianuarie 2015.
